Cateva cuvinte la articolul „Incident serios la Dimitsana cu Mitropolitul Ieremia de Gortina”

Saccsiv preia articolul Incident serios la Dimitsana cu Mitropolitul Ieremia de Gortina. Un iererh grec este invitat sa paraseasca o intrunire laica. Reactia Sfinteniei sale pe care o puteti vedea in videoclip, provoaca mare bucurie in randul cititorilor blogului saccsiv, care o privesc ca pe o marturisire de credinta, marturisire a lui Hristos, inca o demonstratie ca in Grecia exista ierarhi de valoare.

Argumentele Sfinteniei sale sunt atat de puternice incat mi-au trebuit cateva ore ca sa imi dau seama de ce nu eram convins in intregime de reactia sa. Am facut o baie fierbinte si reflectam la scena cu Episcopul batand manios in podea cu crucea incercand sa imi dau seama ce anume nu era in regula in acea imagine. Apoi mi-au venit in minte cuvintele lui N. Steinhardt:

„Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu…”

Eu am mai scris pe blog intr-unul din primele articole ca totul este de la Dumnezeu si nu ma dezic de ceea ce am scris atunci, raman la parerea mea, interpretati cum doriti.

Ce as fi facut eu daca as fi fost in locu, Sfinteniei sale? In cazul „extrem de imposibil” in care mi-as pune o caciula imensa pe cap ca sa stie lumea ca fac parte din „sfantul cler” care s-a luptat pentru libertatea de miscare in Grecia cred ca as fi reactionat complet diferit. As fi binecuvantat adunarea si m-as fi retras. La iesire, mi-as fi scuturat talpile de praful din acea sala si as fi disparut gratios dintre acei semeni.

Iisus vindecase doi demonizati in tinutul Gadarenilor, iar demonilor le-a permis sa intre intr-o turma de porci care s-au aruncat de pe stanca in mare. Cand au aflat, gadarenii i-au cerut lui Iisus sa plece dintre ei, la care Mantuitorul s-a conformat si a plecat din acel tinut. Acum, incerc sa imi imaginez scena in care Mantuitorul s-ar fi facut rosu de manie si s-ar fi apucat sa se certe cu gadarenii: „Tatal meu a facut cerul si pamantul din care voi va hraniti si voi imi cereti sa plec?”.

Scena protestului Sfintiei ale este o scena clasica de manual de ilustrare a egoului si de renuntare la smerenie. Ti se cere sa pleci, o chestie la care nu s-ar fi asteptat niciodata Sfintia sa. Egoul rabufneste dar este las. Nu poate sa recunoasca sincer ca egoul este cel care sufera si creeaza perdeaua de fum. Se arunca argumente-fumigene: ierarhii au luptat pentru Grecia, pentru libertatea de miscare, Sfintul Grigorie a fost spanzurat pe acea insula pentru libertate, tatal sau s-a jertfit in luptele cu albanezii… Toate sunt argumente perfect reale, documentate istoric, totul este rational. Pur 100% ratiune.

Dar 0% iubire pentru aproape.

Ceea ce vad in videoclip nu imi arata nimic care sa semene a iubire. In textul articolului scrie ca audienta a fost electrizata si miscata de mesajul episcopului. Nu sunt un expert in citirea limbajului corpului sau a mimicii faciale, nici nu inteleg greaca. Dar ceea ce vad in acea sala este doar jena. Oamenii sunt jenati sa vada un ierarh care isi pierde cumpatul si incearca sa isi vand nebunia sa ca nebunie pentru Hristos.

Draga Saccsiv

In primul rand, iti multumesc ca existi si multumesc Creatorului ca ai devenit parte din viata mea. Pentru mine, tu esti vocea ratiunii. Esti vocea habotnicului din mine, o voce pe care am incercat sa o reprim dar datorita tie, am invatat sa o ascult si sa o linistesc. Probabil pentru tine, ar trebui sa fiu vocea … razvratirii. Pentru tine, lucrurile sunt foarte clare, pentru ca la tine ratiunea a preluat controlul absolut, despotic. Vocile ca a mea sunt reprimate, cenzurate, trimise la spam. Catalogate ca eretic, habauc, ratacit, dat cu smirghel pe creier si cred ca s-ar mai gasi cativa astfel de termeni. Fiind un razvratit, la inceput m-a deranjat ca imi cenzurai mesajele, apoi am citit in Osho (Scarlat Demetrescu, Omraam Aivanhov si Osho sunt Sfintii Parinti pentru mine) ca asta ar echivala cu o reactie a egoului, a falsului sine. De atunci, m-am linistit, si mi-am promis ca nu voi mai posta pe blogul tau. Daca nu sunt binevenit, nu are rost sa ma invit singur…

Sunt multe pe care as vrea sa ti le spun, pe multe le-am uitat, caci nu le-am scris de la inceput undeva, dar de acum iti voi scrie mai des. Imi voi scrie comentariile la articolele de pe blogul tau aici. Nu trebuie sa te obosesti sa le citesti, nu scriu pentru tine. Scriu pentru mine, ca sa dialoghez cu ratiunea.

Anonimatul tau are rolul sa te protejeze, dar ideea este fata de cine sa te protejeze? Fata de „sistem”? Sistemul sigur are identitatea ta reala cu toata stiva de dosare aferente. Daca i-ai deranja real, ai disparea rapid si postarile pe blogul tau ar inceta subit. Anonimatul tau are ca unic scop sa te protejeze fata de cititorii tai. Astfel, iti permiti sa cenzurezi, sa cataloghezi indecent sa te porti cum doresti tu. Daca ai avea un comportament cu adevarat crestin, nu ti-ai permite sa aduci injurii nici macar unei muste.

Esti foarte deranjat de cenzura, de control si de tot fenomenul BigBrother. Te deranjeaza ca se va folosi tehnologia pentru controlul maselor. Dar si tu te folosesti de tehnologie cand publici adresele IP ale comentarilor incomozi. De cenzura ce sa iti mai scriu? Spamul sa traiasca! Asta probabil din cauza ca nu intelegi ca toate invitatiile la dialog pe care le refuzi se vor intoarce impotriva ta. Oricine iti scrie chiar si o erezie, poti sa interpretezi gestul sau ca pe un semnal de alarma, cineva care vrea sa fie convins de contrariul a ceea ce afirma. Refuza-i dialogul, lasa-l in ratacirea lui si el se va putea plange ca i-ai trantit usa in nas.

Pe curand,
V.M.

Cu ce putere faceti acestea?

Astazi deschid o categorie noua: intrebari pentru teologi. De regula, cei scoliti in teologie evita discutiile grele, sau daca sunt surprinsi in ele, arunca petarde si fumigene cu citate din Sfintii Parinti, dar nu raspund punctual problemei.

Prima intrebare: biserica ortodoxa este numita de voi biserica lui Hristos. De aici eu inteleg ca este biserica Lui. Deci, de unde are un om puterea sa hotarasca cine ramane si cine este afurisit (groaznic termen!), alungat din biserica lui Hristos? Daca eu te invit la mine acasa la petrecerea mea, tu nu ai voie sa hotarasti cine este binevenit si cine nu este binevenit in casa mea!

 

Dacă există un Dumnezeu, de ce permite atâta suferinţă şi nedreptate? De ce slabul cade pradă celui puternic?”

Extras din cartea „Din Tainele Vietii si Ale Universului”, de Prof. Scarlat Demetrescu.

Este evident că printre lucrurile noastre de preţ există şi podoabe false, fără valoare, cu toată strălucirea lor. Astfel, ştiinţa va fi obligată să mai arunce din teoriile sale inexacte, religia – din dogmele, ritualurile şi ipocrizia ei, iar filosofia – din speculaţiile ei deşarte. In faţa acestor frământări intelectuale, prefaceri şi conflicte, omul rămâne dezorientat şi se întreabă cu nelinişte: „Care este adevărul?”. Natura omului este făcută să caute mereu, să-şi explice existenţa lucrurilor şi a faptelor, să-şi chinuie sufletul în faţa enigmelor ce se ridică mereu în drumul său. Din această cauză, materialismul – atât de trâmbiţat şi pompos întronat – se năruie, şi omul se întoarce către datele ştiinţei ezoterice, către tradiţia spirituală a lumilor invizibile, ascunsă şi încuiată cu zeci de lacăte, căutând să-şi explice prin ea existenţa lumilor şi a destinului omenesc.

Bietul om se întreabă mereu: „Există un Dumnezeu, o Putere inteligentă, infinită, care a creat totul în univers atât de armonios?” „Da”, îi răspunde biserica. „Da”, răspunde şi^ sufletul său, dar el vede în jurul său nedreptăţi, războaie, calamităţi, boli, suferinţe de tot felul. In sufletul său se naşte întrebarea: „Dacă există un Dumnezeu, de ce permite atâta suferinţă şi nedreptate? De ce slabul cade pradă celui puternic?” Priveşte în jur şi constată violenţă şi cruzime: şopârla mănâncă furnici, ea este mâncată de şarpe, şarpele este mâncat de un arici, care la rândul său cade pradă unei vulpi. Toate fiinţele omoară şi la rândul lor sunt omorâte, şi atunci se întreabă bietul om: „Unde sunt mila şi dreptatea lui Dumnezeu?”

Omul nu înţelege nimic din desfăşurarea evenimentelor petrecute în jurul său, pentru că nu cunoaşte adâncul tainelor ce îl înconjoară, după cum nu ştie că moartea va face să se nască viaţa şi mai strălucitoare. El nu ştie, pentru că în faţa lui stă aparenţa, iar nu realitatea. Omul neştiutor nu vede în lume decât un vast complot al sălbăticiei fără milă, de la mic la mare, şi nedumerit, se întreabă: „Dacă există, într-adevăr, un Dumnezeu, de ce există atâta mizerie în lume? De ce oameni puternici şi sănătoşi devin într-o bună zi orbi? De ce copii nevinovaţi sunt loviţi de boli, şi mame – care strâng cu dragoste la sân un copilaş – sunt omorâte?”

De câte ori nu se întreabă ignoranţii: „De ce în această lume binele rămâne nerecompensat şi răul nepedepsit? Adesea criminalul circulă liber şi inocentul este aruncat în închisoare. Dispreţul îi urmăreşte pe cei ce muncesc şi îi împinge către mormânt, pe când în lume forfotesc neruşinaţi şi şarlatani.De ce atâta nedreptate?” Religia ar vrea să ne facă să înţelegem că în lumea cealaltă aceste suferinţe vor fi răsplătite, păcatele noastre vor fi iertate şi ignoranţa luminată. Bazaţi pe aceste afirmaţii, timp de secole, oamenii au ridicat ochii spre Cer, au suferit încercările acestei lumi, cu speranţa -că se vor bucura dincolo de fericirea promisă.

Scepticul însă, zâmbind, răspunde acestor suflete frumoase şi încrezătoare: „Dacă Dumnezeu a creat această lume pe care o vedem atât de nedreaptă, ce mai putem aştepta în lumea de dincolo? Dacă nu este dreptate aici pe pământ, pentru ce ar fi mai multă acolo? Dacă toate sufletele se nasc egale, de ce soarta oamenilor este atât de diferită?” Oare să fie la mijloc o simplă întâmplare? Se poate concepe un univers alcătuit de Tatăl ceresc, în care vieţile oamenilor sunt aruncate la voia întâmplării? Nu, de o mie de ori nu – răspunde omul cunoscător — deoarece chiar dacă nu vedem totul şi toate, lumea noastră fizică este guvernată de legi sublime şi absolut juste.

Cu toate acestea, neştiutorul, dar mai ales materialistul, vine mereu, în faţa aparenţelor ce ne înconjoară, cu argumente noi şi cu întrebări de felul: „De ce unii oameni au un trup sănătos şi plin de viaţă, iar alţii îl au slab şi bolnav? De ce unii sunt frumoşi şi din fiinţa lor respiră distincţia, iar alţii au o înfăţişare grosolană şi brutală? De ce unora li s-a dat o inteligenţă vie, iar alţii sunt animaţi de puţine gânduri, şi acelea confuze?”

Cu mulţi ani în urmă, trecătorii puteau vedea pe treptele Universităţii din Bucureşti un om mic, diform. Avea aproape 40 de ani, dar trupul său nu era mai mare decât al unui copil de 8 ani. Braţele îi erau închircite, capul mare, iar picioarele arcuite. Iţi era greu să-1 priveşti. îşi câştiga existenţa vânzând piepteni, butoni de manşetă şi multe alte nimicuri. Universul său intelectual se limita la răspântiile unde îşi petrecea viaţa. Dacă s-ar compara sărăcia acestei vieţi, suferinţele lui morale, dorinţa lui vagă de iubire, zilele sale triste, orizontul cunoştinţelor sale restrânse, cu existenţa lipsită de griji a unora aflaţi în plenitudinea fizică şi mentală, ori cu desfătarea sentimentală şi morală, cu înţelegerea largă a altora, multora dintre noi ni s-ar tulbura mintea şi nu am mai putea spune nici un cuvânt.

Acestea sunt faptele, şi tu – care ştii că în dosul acestor inegalităţi există totuşi o dreptate -te mâhneşti deoarece nu o poţi demonstra pe înţelesul tuturor. Toţi te combat cu emfază şi îţi aruncă în faţă fel de fel de argumente. Materialistul, scepticul şi ateul te vor întreba: „Pentru ce un copil se naşte într-un bordei, condamnat prin însăşi naşterea sa la o viaţă restrânsă, iar un altul se naşte în mijlocul unei societăţi avansate în cultură şi civilizaţie, unde are prilejul să înveţe şi să fie educat.

Unul vine în lume într-o cameră tristă şi murdară, unde stau grămadă şi alţi nefericiţi. Fireşte, de pe el curg zdrenţele, iar educaţia şi-o va face pe întinsul maidanelor. Un altul se naşte într-o familie bogată, crescut în cele mai bune condiţii şi instruit în cele mai bune şcoli. Unul va fi mai târziu un cerşetor, iar celălalt o personalitate de seamă. Dacă există într-adevăr entităţi spirituale şi dacă ele se nasc egale, pentru ce atâta favoritism? De ce un copil sosit în lumea aceasta este condamnat dinainte la o viaţă mizerabilă, plină de privaţiuni, pe când un altul cunoaşte o viaţă fericită? Ei, unde este Dumnezeul tău, de care tot vorbeşti? Dacă El ar exista, n-ar mai fi această diferenţă, această distribuire inegală de înlesniri ale vieţii.”

Oare destinul ne este impus fără o lege şi fără nici un scop? Pentru ce ocaziile oferite oamenilor sunt atât de inegale? Unul va lucra penibil toată viaţa sa, şi din cauza unui accident îşi va sfârşi zilele într-un azil, iar un altul moşteneşte o moşie întinsă, posedă palate şi automobile, călătoreşte prin ţări îndepărtate şi cu toate acestea este un inactiv, un membru inutil societăţii. Cum de este permis acest lucru, când se spune că nici un fir de iarbă nu creşte fără voia lui Dumnezeu? Totuşi, cu această orânduire – în aparenţă nedreaptă – suntem în mod instinctiv înclinaţi să credem că, în adâncul tuturor lucrurilor şi întâmplărilor, trebuie să existe Gândirea şi Voinţa Tatălui, plină de iubire şi întemeiată pe dreptate, dar din nefericire nu o putem proba sprijinindu-ne numai pe faptele acestei lumi, pentru că haosul moral este mai evident decât Ordinea divină.

Este adevărat că biserica creştină încearcă să rezolve aceste probleme, dar nu dispune de mijloace ştiinţifice pentru a-l convinge pe om de existenţa unui spirit, veşnic trăitor, într-o evoluţie continuă, trecând prin toată gama formelor existente, pentru îndeplinirea Legilor divine şi atingerea perfecţiunii. Religiile pământului neputând da lămuriri asupra acestor stări de lucruri, majoritatea omenirii – neştiind ce este dincolo de mormânt, dincolo de lumea materiei fizice – rămâne dezorientată, întrebându-se cu teamă şi îndoială dacă într-adevăr există spiritul şi Dumnezeu.

Reincarnarea – cuvant introductiv

Extras din cartea: “Din Tainele Vietii si ale Universului” de Scarlat Demetrescu

Reîntruparea sau reîncarnarea este fenomenul revenirii spiritului omenesc din spaţiile cereşti în lumea fizică, într-un nou trup omenesc. Adevărul reîntrupării a fost cunoscut de iniţiaţii veacurilor apuse şi revelat şi azi de marile Lumini ale spaţiilor. Această cunoştinţă o posedau pieile-roşii din America – din Alaska până în Peru si Bolivia, celţii din Europa, locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii. In Asia, ideea reîntrupării este şi azi foarte răspândită exercitând o mare influenţă în conduita omului. Peste 600 milioane de locuitori ai Indiei, Indochinei, Tibetului, Chinei, Mongoliei şi Japoniei, cred în reîntrupare şi cunosc legile ei la fel cum noi, occidentalii, ştim că sângele circulă prin vasele sanguine. Pentru asiatici, legea reîntrupării este o lege ca orice lege naturală – legea contracţiei la frig şi a dilataţiei la cald a corpurilor. Ea este socotită o lege fundamentală, care se exercită asupra tuturor entităţilor, fie ele minerale, vegetale, animale, umane, fie soare sau univers.

Este mai bine de un secol de când ştiinţa a luat un avânt uimitor, valul descoperirilor purtând omul pe undele nevăzutului, spre înălţimile infinitului. An de an, omul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele cu privire la lumea înconjurătoare, dar în aceeaşi măsură credinţa lui slăbeşte şi omenirea alunecă pe panta materialismului. Bisericile sunt din ce în ce mai puţin frecventate de credincioşi deoarece preotul de azi, pierzând legătura cu Cerul, cu ştiinţa şi cu arta, nu mai este în stare să dea un răspuns acceptabil la întrebările referitoare la viaţă, creaţie, destin, Absolut, nefiind în măsură să explice fenomenul naşterii şi al morţii. Din această cauză, mulţi afirmă că religia este de prisos, ba chiar dăunătoare, întrucât ea stagnează progresul omenirii, şi în loc să-l apropie pe om de Tatăl său creator, îl îndepărtează.

Se susţine că biserica – fiind îngrădită de dogme şi deci anchilozată în aceleaşi forme de mai bine de o mie de ani – vine flagrant în conflict cu datele ştiinţifice răspândite în masele populare. Omul de azi nu este satisfăcut de răspunsul oferit de biserică, el având nevoie de o religie ştiinţifică şi artistică, bazată pe iubire, cunoaştere şi comuniune cu Divinitatea. Dar şi savanţii – grăbiţi să proclame domnia materiei şi a legilor ei – se vor convinge, în curând, că în afara materiei tangibile, mai există şi alte substanţe eterice, conduse de legi diferite celor fizice. La începutul apariţiei materialismului se credea că acesta va da un răspuns satisfăcător la toate întrebările.

Se afirma că, în definitiv, nu există în univers decât materie, energie şi legile care le pun în activitate, că au murit pentru totdeauna vechile credinţe care, secole de-a rândul, au stagnat civilizaţia, că spiritul de care se tot vorbeşte nu este decât produsul imaginaţiei, iar religia o înşiruire de poveşti şi rugăciuni, care nu lămuresc viaţa şi adâncul prefacerilor din natură şi din corpul omului. Fizicianul a demonstrat prin experienţe că natura este condusă de legi; chimistul, graţie cercetărilor ingenioase, revelează lumii structura necunoscută a materiei; biologul, în teoria sa evoluţionistă, arată că există o ordine în lume şi un scop în toate domeniile complexe ale vieţuitoarelor. In straturile succesive ale scoarţei terestre se citeşte, azi, minunata istorie a secolelor scurse. Telescoape gigantice ne aduc mai aproape nebuloase, galaxii şi miliarde de sori îndepărtaţi;

Trupul omenesc este studiat şi cunoscut până în cele mai ascunse celule. Lumea întreagă este în freamăt la fiecare nouă descoperire. Dar cu toate acestea flacăra de entuziasm a materialiştilor se stinge treptat; iar la lumina maturităţii spiritului, lucrurile şi fenomenele sunt văzute mai clar, spiritul nostru revenind la ştiinţa ezoterică, la tradiţia şi comoara spirituală a omenirii.

Vechimea acestei cunoaşteri se pierde în noaptea veacurilor şi aproape că nu există religie sau legendă care să nu aibă un sâmbure din această idee. Reîntruparea fiind cunoscută din timpuri foarte îndepărtate şi trecută prin mintea diferitelor popoare, a ajuns la noi sub diferite forme şi însoţită de numeroase erezii. Gândirea superioară a omului de azi a înlăturat părţile absurde aparţinând superstiţiei pentru a-i reda valoarea filosofică şi morală avută în trectul îndepărtat. Graţie nenumăratelor comunicări făcute de entităţi spirituale, în şedinţele de revelaţie, această idee se întinde peste tot pământul, fiind găsită firească, deoarece explică multe probleme sociale, religioase şi filosofice, nerezolvate până azi.

Reincarnarea – intre bascalie si sacralitate

Reincarnarea este tratata intr-o gama larga de abordari, de la bascalie de genul „toti am fost celebritati si imparati intr-o alta viata”, sau „am fost o soparla, in viata urmatoare voi fi elefant”, trecand prin variante mercantile, unde poti afla viata pecedenta printr-o consultatie astrala pana la abordarea serioasa, pragmatica din cartea lui Scarlat Demetrescu.

Pe mine, cel mai tare m-au preocupat reactiile teologilor crestini vizavi de reincarnare, care sunt cel mai usor de incadrat intre furie, groaza, dezgust, teama, panica. Ei sustin ca reincarnarea este absolut incompatibila cu ortodoxia, cu reinvierea. Nimic mai neadevarat. Demonstratia in postarile viitoare, acum s-a facut noapte.

Reincarnarea – legea evolutiei

Reincarnarea este unul dintre subiectele majore care m-au preocupat si de care sunt preocupat si in prezent. Intotdeauna am simtit ca reincarnarea este un fenomen real. Am trecut prin faza de inceput in care aveam indoieli in privinta acestuia, indeosebi datorita teologilor crestini care considera reincarnarea ca una dintre cele mai mari erezii. Ei bine, cel putin din punctul meu de vedere, lucrurile nu stau deloc asa, chiar dimpotriva.

In continuare, voi posta extrase din cartea lui Scarlat Demetrescu, Din Tainele Vietii si ale Universului, in care sunt prezentate argumentele reintruparii, mult peste posibilitatile mele. La unele dintre ele, voi adauga propriile mele observatii si comentarii.