Probele reincarnarii – uitarea vietilor anterioare este o binecuvantare

Constatăm că majoritatea oamenilor nu-şi amintesc vieţile precedente. Rezultă că această neştiinţă este urmarea unei legi pe care Divinitatea a sădit-o în viaţa omului. Desigur, motive puternice au determinat această uitare, motive pe care mintea noastră redusă nu este în stare să le întrevadă. Dintre numeroasele motive, unul ar fi următorul: reamintirea vieţilor trecute, cunoaşterea faptelor noastre din trecut ar constitui o piedică în înaintarea noastră spirituală, o adevărată nenorocire.

Creatorul tuturor fiinţelor, corpurilor cereşti şi al universurilor, a vrut ca noi, la fiecare coborâre pe pământ, să înscriem pe o pagină albă, o nouă viaţă, având impresia că acum ne-am născut pentru prima oară. Din copilărie până la moarte, în mod inconştient, vedem, auzim, adunăm observaţii şi cunoştinţe, analizăm diferitele directive morale, ne comportăm mai bine sau mai rău, mai moral sau mai şchiopătând, mai intelectual sau mai credincios, după capitalul spiritual adunat în vieţile trecute.

Nu e bine să ne cunoaştem vieţile precedente. Dacă în viaţa trecută – deşi cu un nivel intelectual ridicat, deşi cu o situaţie socială mai de seamă – într-un moment de mare iritare, ne-am ucis prietenul ori soţia, în viaţa următoare, cunoscând această faptă, am fi chinuiţi de gândul crimei. Fapta rea va reveni mereu în conştiinţă şi vom fi neliniştiţi în existenţa actuală, astfel că progresul spiritual ar fi zădărnicit, sau cel puţin redus.

Nu e bine să ne cunoaştem vieţile precedente, pentru că se poate ca iubitul nostru copilaş să fie unul din cei care în altă viaţă, fiind tutorele nostru, ne-a torturat, ne-a mâncat averea, lăsată de părinţi, şi ne-a lăsat pe drumuri. Cu ce dragoste am mai privi acest copil, ce iubire am mai avea faţă de cel ce ne-a nenorocit şi brutalizat altădată? Aşa neştiind, ne considerăm copilul ca fiind carne din carnea noastră şi în virtutea legii divine, a iubirii, îl adorăm cu frenezie, dorindu-i fericirea desăvârşită în viaţa sa terestră.

De ce să fim stăpâniţi de greşelile noastre din trecut? De ce să ne tortureze remuşcările unor fapte ticăloase din alte vremuri? De ce să fim mânaţi şi mai departe de aceleaşi idei, prejudecăţi de rasă ori religie? După cum nu e bine să ne cunoaştem trecutul, tot aşa nu e bine să ştim nici viitorul nostru. Cine ştie prin ce cotituri ale destinului suntem siliţi să trecem, să ne facem educaţia amarnică, pentru a urca pe scara evoluţiei! Cine ştie prin ce nenorociri trebuie să mai trecem, pentru dezvoltarea spiritualităţii noastre, şi atunci, cunoscând dinainte torturile morale, suferinţele fizice ce ne aşteaptă în viitor, oare cu ce elan vom mâna viaţa înainte. Oare vom mai munci cu dragoste şi avânt ca să agonisim, să ne creştem copiii, să fim morali şi activi?

Necunoscând măreţia şi infinitele planuri ale Divinităţii nu înţelegem binefacerile uitării cu care ne-a înzestrat bunul Părinte ceresc. Deoarece nu ne amintim, negăm principiul reîntrupărilor noastre, al tuturor fiinţelor, al tuturor corpurilor cereşti, planete şi sori. Uitarea este o fericire, o binecuvântare pentru om. Dacă nu ar fi uitarea, viaţa noastră ar fi un iad aici pe pământ.Din fragedă copilărie şi până la coşciug, atâtea lacrimi, dureri şi griji ne urmăresc, încât dacă uitarea n-ar aşterne vălul ei binefăcător, pentru a ne arunca în vârtejul vieţii de toate zilele, existenţa noastră pe pământ nu ar mai fi posibilă.

Să mulţumim bunului Creator pentru tot ce a făcut şi stabilit. El le-a întocmit pe toate cu desăvârşita înţelepciune, pe care în stadiul ajuns nu suntem încă în stare să le apreciem şi înţelegem.

Extras din cartea profesorului Scarlat Demetrescu, Din Tainele Vietii si ale Universului.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Anne Marie spune:

    şi daca sunt elemente din vietile trecute care ne afecteaza viata de acum? amintirile revin ca un soc foarte puternic. odata venite(am trait aceasta) mie personal mi-au adus linistea necesara pentru a depasi anumite complexe, anumite frici pe care nu mi le puteam explica. am putut merge mai departe în evolutia mea sufleteasca si spirituala. cred ca tine mai mult de puterea de intelegere si de acceptare a fiecarei fiinte.
    e adevarat ca pentru un timp anume, biologic, uitarea se constituie in fericire dar pas cu pas, ceea ce am aruncat in subconstient devine ca un ghem imens de frici pe care, daca nu le ridicam la suprafata, nu le constietizam cauzele, ne distrug în timp.
    uitarea nu este iertare. uitarea este doar o pauza pentru memoria sufleteasca si spriituala, o forma de autoprotectie. atat. nu e fericire. spun acestea din proprie experienta.

  2. viorelmihai spune:

    Buna,
    iti multumesc pentru comentariu, insa nu am inteles clar daca el continea o intrebare anume. Bineinteles ca elementele din vietile trecute ne afecteaza fiecare moment al existentei. Amintirile revin atunci cand sunt programate sa revina, in acord cu Planul Divin al vietii fiecaruia dintre noi, in momentele in care suntem suficient de puternici pentru a le face fata, pentru a asimila lectia pe care o contin.Da, cu adevarat uitarea nu este iertare. Maestrul meu crede ca forma initiala a rugaciunii Tatal Nostru lasata de Iisus continea formularea: „Si amana plata datoriilor noastre, precum si noi amanam datornicilor nostri”. Problema nu se pune daca iti vei plati datoriile, ci cand si cum. Cred ca asta este si ideea din acest pot, amaanrea platii datoriilor pana la momentul in care vom fi crescut suficient de puternici pentru a le plati.
    PF Viorel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s