Ce mai este de scris?

Un compozitor a fost intrebat ce a vrut sa spuna intr-una din compozitiile sale, la care a raspuns: daca ceea ce as fi vrut sa spun as fi putut sa spun in cuvinte, atunci nu as mai fi scris simfonia. Cu fiecare zi, simt tot mai putin nevoia sa scriu, simt tot mai putin nevoia de a folosi cuvinte.

Anunțuri

Renuntarea la concluzii

Acum doua zile m-am revazut cu o prietena si l-am cunoscut si pe sotul ei si in spiritul unui obicei dezvoltat recent am intrat rapid in discutii grele. Este dezamagit cumplit de Romania si este convins ca aici nu se mai poate face nimic, sau cel putin pana cand nu se schimba conducerea acestei tari. Este inginer, castiga decent, dar salariul lui acopera greu ratele lunare la banca si cheltuielile lunare ale familiei. De aceea, singura optiune pe care o vede este emigrarea intr-o tara in care munca lui de inginer ar fi mai bine apreciata si renumerata corespunzator.

Il privesc si ma regasesc pe mine asa cum gandeam in timpul facultatii. Timpurile erau grele si perspectivele de a practica medicina nu erau prea favorabile pentru mine. Familia mea nu ma putea intretine la facultate si ca sa te intretii din medicina ca tanar medic este aproape imposibil si acum si la fel era si pe atunci. De aceea, traiam doar cu speranta emigrarii in Canada. Daca m-ai fi intrebat atunci de ce m-am nascut in Romania as fi raspuns: Ca sa am de unde pleca in Canada. Traiam in concluzia ca in Romania nu imi pot castiga existenta si nu imi pot intretine familia. Timpul a trecut si concluziile de care eram sigur au fost inlocuite de trairea pe viu a contrariilor concluziilor mele de atunci.

O concluzie inseamna o finalizare. Un sfarsit inevitabil dupa cum demonstreaza experienta. A trai intr-o concluzie inseamna a trai in inchisoarea propriilor convingeri. O concluzie este o eroare pentru ca in Univers singura constanta este schimbarea.

Unul e Tatăl. Unul e începutul tuturor creaţiilor şi a noastră. Numai Unuia i se cuvine toată slava şi ruga voastră. Nu e permisă închinare şi slăvire decât unicului Creator.

Credinţa se bazează pe cunoştinţe, dar planeta – cu tot ce e în jurul ei – se perfecţionează, astfel încât şi câmpul cunoştinţelor se lărgeşte. Cât o să rămână biserica împietrită în afirmaţii care nu mai sunt în concordanţă cu ştiinţa terestră, dar nici cu cea cerească? O singură scuză au preoţii tuturor religiilor: neputându-se ridica până la înălţimea ideilor ştiinţifice, mulţimea are nevoie de o religie simplă şi materialistă. Din acest punct de vedere preoţii au dreptate, dar totuşi, nu le mai este permis să facă afirmaţii contrare cunoştinţelor generale, determinând pe omul cult să râdă şi să se îndepărteze de casa Domnului, transformându-l în ateu.

Constatând această situaţie, Guvernatorii planetari au hotărât trimiterea de profeţi care să lumineze preoţii templelor. Omenirea acestui glob fiind pornită spre o mare spiritualitate, s-au creat numeroase verigi între Cer şi pământ, mediumi prin care Cerul îşi spune cuvântul şi cheamă inteligenţa şi bunul-simţ al mulţimii către ştiinţa spirituală a Eternităţii şi Infinitului.

Din centrul creaţiilor, corul miliardelor de Creatori sună din trâmbiţa lor mentală în tot cosmosul: Unul e Tatăl. Unul e începutul tuturor creaţiilor şi a noastră. Numai Unuia i se cuvine toată slava şi ruga voastră. Toate religiile trebuie să aducă slăvire şi cântări unicului Creator al tuturor Creatorilor de lumi. Numai El e în măsură să facă totul şi să ne ajute în -mersul nostru. Nu e permisă închinare şi slăvire decât unicului Creator. Astfel se procedează întotdeauna şi faţă de orice duh.

Nu ne închinăm  Guvernatorului planetar, adică superiorului îngerilor acestui glob. Nu ne închinăm Guvernatorului solar, marelui Spirit, fost Iisus, pentru că suntem fraţi, copiii Tatălui ceresc. Toate duhurile, mari şi mici, lucrăm la opera Unicului şi cu toţii îi datorăm smerenie şi supunere. Nici unul dintre noi, orice grad ar avea, nu poate face nimic de la el, ci numai din ordinul Tatălui şi pentru opera Sa.

O religie minoră ar putea argumenta în forma ei materialistă astfel: „Pe Unul nu L-a văzut nimeni. Eu cunosc pe Cel care a fost concret, şi deci vizibil. Cum El nu face nimic cu de la sine putere, ci numai autorizat de Tatăl pe cale descendentă, înseamnă că mă pot ruga Lui.” Dar o religie superioară recomandă închinare numai Unului, iar nu celor ce slujesc pe Unul. Ruga noastră este auzită şi dată spre împlinire slujitorilor Tatălui. Din treaptă în treaptă, descendent, până la mine, sunt ajutat prin reprezentantul Tatălui, un superior al meu, care-mi împlineşte aspiraţiile în numele Tatălui ceresc.

Deşi nu te adresezi Reprezentantului Unului, totuşi El este responsabil de opera ce i-a încredinţat-o Unicul. El conduce nebuloasa ce I s-a încredinţat, conform planului prezentat la plecarea din Sfera divină. Totul a fost prevăzut în acel plan, chiar şi evoluţia celui mai mic duh. în zadar te-ai ruga să ţi se îngăduie să faci altceva decât ceea ce e prevăzut în acel plan. Opera şi evoluţia ei nu pot fi oprite din mersul lor, dar poate fi întârziată sau grăbită. Tu, praf mic pierdut în adâncul universului, ce vrei să mai ceri? Pentru ce lucru să te mai rogi, când totul a fost prevăzut în evoluţia ta? Poţi totuşi să te rogi pentru grăbirea evoluţiei tale spirituale. Ruga noastră trebuie adresată Unicului, singurul în drept să primească ruga duhurilor de pe miliardele de corpuri cereşti.

Iisus şi Moise, Slujitorii Tatălui, nu au cerut să li se aducă Lor închinăciune, căci sunt Lumini prea strălucite şi cunoscătoare, ca să fi cerut ceea ce nu li se cuvine. După două veacuri de la plecarea Domnului, religia creştină a suferit o alterare care a redus-o la imagini şi statui, dar ceva şi mai grav: la uitarea închinării la Unicul. Aşa s-a născut pluralitatea rugăciunii la toate statuile şi, pe rând, la toate icoanele. Dintr-o simplă ornamentare a templului, s-a ajuns la ruga făcută în dreptul acestor podoabe. Din spirituală, cum a fost pe timpul apostolilor, religia creştină a devenit materialistă.

Din dorinţa primilor creştini de a atrage păgânii, romanii şi grecii, obişnuiţi cu temple luxoase, s-a ajuns la starea actuală. Din această cauză, lumea cultă nu mai acordă atenţie templului, sau o face din ipocrizie, mobilizată de curentul mulţimii, nu din convingere. De aici s-au născut materialismul şi ateismul de azi.

Scarlat Demetrescu, Din tainele vietii si ale universului

Să slăvim pe unicul Tată divin!

Pe timpul Imperiului Roman, preoţii romani ţineau conferinţe, spunând că religia lor e superioară celor a popoarelor de pe atunci. Mulţi dintre voi aţi trăit pe atunci şi aţi considerat adevărate cele afirmate de ei. Dar unde sunt templele lor? Ce s-a făcut cu religia lor? A dispărut. Pentru ce? Pentru că se sprijinea pe decor şi minciuni. La fel se întâmplă şi azi. Budhistul afirmă că religia lui revelează lumii taine mai profunde decât religia creştină. Musulmanul crede că religia sa e superioară religiei mozaice. Protestantul afirmă că religia sa este mai eliberată de dogme decât a catolicului etc. Numai noi ştim adevărul: Toate religiile au câte un nucleu de adevăr, dar toate sunt legate de materie şi de viaţa materială.

Religia noastră, a duhurilor, domneşte în tot universul. Ea este pur spirituală, şi este cu adevărat ştiinţifică. Ştiinţa infinită a cosmosului ne duce la cunoaşterea legilor, şi astfel – a Tatălui ceresc, un Duh ca şi noi, bineînţeles, cu o putere, cunoaştere şi înţelepciune necuprinsă de noi. Fiecare om care se va putea descătuşa de deşertăciunea cărţilor, a barierelor şi prejudecăţilor create de om, şi va adopta ideile noastre, va putea spune că se apropie de Adevăr.

Intrând în biserica creştină, mozaicul sau mahomedanul se minunează şi nu-şi poate explica pentru ce atâtea icoane sau statui de sfinţi la care se închină creştinul. Vizitând templul evreiesc şi văzând pereţii goi şi doar câte un semn sau verset scris cu litere ebraice, creştinul va zice în sine: „Ce fel de biserică e aceasta? La pereţi se închină omul?” Iar noi, care vă citim gândul, înţelegem că mentalitatea voastră are nevoie de reprezentări, de materializări.

Voi aţi luat cunoştinţă de marea Forţă spirituală numită Iisus, din citite sau auzite, dar noi îl cunoaştem personal, pentru că L-am văzut între noi, ca duh, şi ne-a fericit cu ideile Sale, când a stat între noi, luminându-ne cu înalta Sa şcoală, despre mersul vieţii de pretutindeni. Ne-a spus că a fost de multe ori pe această planetă, la oamenii existenţi atunci pe Pământ şi aflaţi acum pe alte corpuri cereşti din univers, şi că va mai coborî pe Pământ, pentru a da un nou impuls înţelesului vieţii şi legilor Tatălui ceresc. Există printre noi duhuri venite ulterior înălţării Domnului în tronul împărăţiei Sale. Ele nu-L cunosc personal, dar deduc splendoarea înţelepciunii şi gloriei Sale după cunoştinţele dobândite pe planeta de unde au venit, cunoscând acolo un alt Guvernator de sistem planetar. Cum duhurile apropiate în grad au cunoştinţe şi o strălucire asemănătoare, prin deducţie, îl cunosc şi pe Guvernatorul sistemului nostru.

Noi ştim că Moşe sau Moise este întruparea unui fiu de Fiu de Dumnezeu, asemenea lui Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul. Noi ştim multe de fostele lor vieţi omeneşti pe acest pământ, căci s-au întrupat de multe ori printre oamenii acestui pământ. Dar putem vorbi oricui despre aceste taine? Putem să vă spunem tot adevărul? Nu, ci trebuie să vi-1 îmbrăcăm în haina concepţiilor şi viziunilor voastre pământeşti. Nu ne este îngăduită revelarea adevărului pur şi simplu.

De altfel voi nici nu aţi primi adevărurile noastre, căci nu puteţi renunţa la cunoştinţele voastre asimilate de când v-aţi născut. Aşa fiind, trebuie să procedăm delicat şi treptat, vorbind numai celor ce prin gradul lor evolutiv pot primi tainele noastre. Adevărul nostru nu vi se poate da decât dezbrăcându-vă de prejudecăţile voastre materialiste şi adoptând religia Cerurilor, a întregii creaţii religia iubirii. Voi uitaţi că totul este în curs de evoluţie, de perfecţiune, şi ca atare biserica trebuie să evolueze.

 Scarlat Demetrescu, Din tainele vietii si ale universului

O cenzură veşnică şi severă există în Cer. Nu poţi vorbi orice. Nu poţi comunica oricând şi oricui.

Sublimul Iisus spunea: „Eu cu Tatăl una suntem”. Cum era să spună altfel acest strălucitor Duh, când El a plecat din Sfera divină şi când în noaptea miliardelor de ani ce vor veni se va întoarce la Tatăl şi va fi una cu El. Treptat, entitatea spirituală se deşteaptă din somnul în care a fost adâncită de primul zeu din Mamar, iar prin muncă amarnică, ce pare o eternitate, îşi dobândeşte ştiinţa ce-i fusese voalată.

Toţi îngerii afirmă: „Mi s-a luat şi mie odată ştiinţa, dar Tatăl a sădit-o în lume şi noi am citit-o din operele Sale şi am aflat-o de la marii Săi Slujitori”. Adevărul adevărat a fost, este şi va fi următorul: Duhului nu i se ia nimic, ci numai i se întunecă, i se adoarme memoria cunoştinţelor sale, i se produce o amnezie, şi ca urmare uită pentru un timp tot ce ştia de pe când era în sânul Tatălui central. Văzând şi studiind operele Tatălui său ceresc, ceaţa uitării se ridică treptat de pe memoria duhului, amintindu-şi, rând pe rând, ştiinţa cu care s-a născut. Trebuie muncă aprigă, de o veşnicie, pentru ca perfecţionându-se, să se simtă fericit de câte ştie şi poate, faţă de infinitatea de duhuri ignorante sau inferioare din jurul său. Dacă duhul era perfect, ştiutor din capul locului, ar fi fost tentat să divulge din secretele Tatălui. Dacă în baza cunoştinţelor sale ar fi posedat marea forţă a divinilor Creatori, bazându-se pe ştiinţa şi atotputernicia sa, ar fi procedat la creaţii fără prealabila învoire a Tatălui, după cum s-a întâmplat cu marile şi strălucitoarele Forţe cereşti căzute din Gloria lor, scufundându-se în abisul uitării, de nu mai ştiu cine au fost şi ce puteri au avut.

Lumile au fost create pe baza misterelor. Tot cosmosul a fost organizat în tăcere de Tatăl central. O muţenie absolută era în jurul Tatălui central. După mult timp, treptat şi într-o foarte mică măsură, Tatăl destăinuie din secretul operelor Sale marilor Săi Fii, Guvernatori de sori şi planete. Această atitudine a Fiinţei prime, această tăcere a fost adoptată de marile Forţe conducătoare de stele şi –pe cale descendentă – de toate duhurile cunoscătoare a ceea ce se află prin spaţiu. Duhurile cunosc mai mult decât întrupaţii, dar legea tăcerii şi a prealabilei învoiri le împiedică, sub sancţiunea pedepsei, să vorbească întrupatului despre ce a fost, este şi va fi. O cenzură veşnică şi severă există în Cer. Nu poţi vorbi orice. Nu poţi comunica oricând şi oricui. Dacă n-ar fi această  regulă, totul ar fi fost discutat, criticat sau lăudat, şi forţele externe, din univers, poate s-ar fi opus Forţei centrale din Sfera divină. Totul trebuie să fie organizat, ierarhizat şi solidar. Dacă nu ar exista legea solidarităţii şi legea evoluţiei, s-ar fi putut întâmpla ca multe creaţii să se întoarcă la Centru, înainte de timpul terminării şcolii respective, din care cauză Centrul s-ar fi dezorganizat şi el.

Dragul meu frate, noi vă iubim nu dintr-un interes personal, ci mânaţi de principiile legii evoluţiei prin solidaritate. Cu cât avansăm, cu atât sentimentul acestei solidarităţi este mai puternic.

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Iubeşte-ţi chiar şi duşmanul”

Extras din cartea „Din Tainele Vietii si ale Universului” de Scarlat Demetrescu

„Domnul nostru Iisus a spus: „Iubeşte-ţi aproapele cape tine însuţi. Iubeşte-ţi chiar şi duşmanul”. Această recomandare nu a fost o simplă învăţătură, ci e o necesitate absolută, cerută de legea solidarităţii universale. Toate duhurile, toate particulele trebuie să fie solidare între ele, pentru a menţine creaţia într-un tot unitar. La început duhurile mici vor fi obligate la acest comandament prin constrângere. Când devin mai înţelepte, vor înţelege folosul acestei sublime solidarităţi. Prin urmare, universul este trup din trupul divin, menţinut întreg prin faptul că fragmentele plecate din el, deşi separate, formează un tot, printr-o conlucrare perfect solidară. Cu toate că soarele este departe de planetele sale, se exercită o atracţie puternică între ele, formând blocul sistemului nostru planetar. Deşi stelele sunt la depărtări incalculabile unele de altele, se atrag puternic între ele, formând o unitate – sistemul sideral sau universul nostru. Cu cât o stea, un sistem planetar, este mai avansată pe scara evoluţiei, puterea ei de atracţie este mai mare. Prin urmare, individualitatea este aparentă în univers, părţile lui fiind puternic legate între ele.

Fiecare entitate evoluează pe scara ei şi pe măsura avansării, cunoaşte din ce în ce mai amănunţit legile cereşti. Pentru duhul-copil nu există lege. Mai târziu el ia cunoştinţă de existenţa unei singure legi – A.In decursul timpului, duhul avansând, află că legea A are anexa a. Timpul trece şi află şi de anexa b, curând află şi de anexa explicativă c şi aşa mai departe. După ce, prin practica vieţii, a aflat toate aspectele şi anexele legii A, în drumul său evolutiv va afla şi de legea B, prezentându-i-se, rând pe rând, sub toate aspectele şi anexele ei. Astfel, pe măsura urcării sale în înţelepciune şi ştiinţă, duhul află de legile C, D, E şi aşa mai departe.

Să luăm un exemplu. Divinul Iisus a zis: Iubeşte-ţi aproapele”. Omul simplu va aplica această lege iubindu-şi părinţii, fratele, sora, soţia şi copiii. Nu înţelege că trebuie să iubească pe bubosul şi zdrenţărosul cerşetor de la poarta bisericii. Din viaţă în viaţă, noţiunea acestei iubiri se lărgeşte. Acum îi iubeşte pe toţi de acelaşi neam cu el. In alte vieţi, când mila se va săpa adânc în el, pe lângă omul de acelaşi sânge cu el, va iubi, vă avea milă şi va ajuta pe orice om, de orice religie, rasă sau stare socială ar fi. Sfera iubirii sale se va tot lărgi, până va cuprinde orice om de pe acest glob.

Dar înţelegerea iubirii trebuie să meargă şi mai departe. Omul va trebui să aibă milă de orice animal, pentru că şi acesta este opera aceluiaşi Creator care l-a născut şi pe el. Omul va trebui să iubească florile câmpului, copacii pădurilor; cu alte cuvinte, tot ce trăieşte, căci toţi sunt fraţii săi mai mici. Toţi sunt copiii Tatălui şi prin stările lor am trecut şi noi odată, cu multe miliarde de ani în urmă, pe alte planete, dispărute. La început entitatea iubeşte din interes, apoi din obligaţie, ajungând să iubească din convingere, din fericirea produsă de ajutorarea celor din jurul său, înţelegând că toţi fac parte din marele Tot.

Durerea este şi atributul Divinităţii centrale. Durerea este legată de viaţă, de existenţă.

Aveţi încredere în noi, în mandatul acordat de strălucitoarele Lumini care ne conduc. Vă vom iniţia până la maximul permis de evoluţia omului şi a globului nostru. Dacă ni s-ar permite, v-am uimi cu ştiinţa noastră. Cel mai savant om al pământului nu ştie nici a mia parte din cunoştinţele noastre despre operele Creatorului prim. Voi studiaţi în cărţile voastre, noi citim în marea carte fluidică, unde se înregistrează tot ce.se petrece pe Pământ, de la crearea sa şi până în ultima clipă a existenţei sale. Dacă ni s-ar permite să spunem totul, am revoluţiona lumea de pe glob, dar Tatăl îşi are înţelepciunea Sa şi ştie de ce a orânduit ca omul să păşească încet pe drumul evoluţiei. Avem aici, printre noi, lumea angelică, savanţii Cerurilor noastre, pe care îi întrebăm la anumite reuniuni, iar ei ne ascultă cu blândeţe, cu răbdare, şi ne răspund: „Tatăl doreşte ca fiecare duh să înveţe prin el însuşi. Eu atâta îţi pot spune. în problema pusă nu e aşa cum socoteşti tu, mai studiază şi apoi vino să-mi spui ce ai aflat. Nu pot să-ţi dau învăţătura de-a gata, ci doar normele de observat şi citit fenomenele, materiile şi viaţa de pretutindeni.

Iată, fiule, cartea fluidică e aici, citeşte-o cu puterile primite de la Tatăl şi noi îţi vom spune dacă ai văzut bine sau nu, dacă ai găsit sau nu adevărul. Observă, meditează, reaminteşte-ţi ceea ce ai mai aflat, compară şi trage concluzii. Citeşte şi învaţă, noi nu avem voie să vă dăm de-a gata. Nu te teme că întârzii în dezlegarea operelor Tatălui nostru, secole infinite stau înaintea noastră. Ce nu poţi afla azi vei afla mâine, peste un secol, o sută, o mie de secole şi odată tot vei izbuti să afli cum a lucrat Tatăl şi la ce operă a dat naştere. Voinţa Tatălui este să muncim cu toţii. Adevărul spus de mine îţi va intra pe o ureche şi va ieşi prin cealaltă, pentru că memoria ta nu poate reţine decât ceea ce ai aflat prin tine însuţi. Memoria oricărei făpturi reţine doar ceea ce a înţeles. Memorarea unei idei nu este atât de grea precum înţelegerea ei. Cunoştinţele referitoare la operele Tatălui nostru sunt atât de numeroase, încât n-ar putea fi memorate, dacă în prealabil nu au fost pricepute.

Totul trebuie făcut după chipul şi asemănarea celor făcute de Tatăl nostru central. Cine L-a învăţat pe Tatăl? Nimeni. Atunci şi noi trebuie să învăţăm singuri. Cum a învăţat Tatăl? Experimentând, creând şi observând. Observă şi tu şi află ceea ce a experimentat şi desăvârşit El. E drept că aceasta cere multă muncă, iar munca este soră cu suferinţa. Tatăl, muncind, cunoaşte şi El suferinţa. Noi, îngerii ştim din experienţele noastre că orice muncă, orice efort, cere durere, suferinţă. De aici tragem concluzia că Tatăl central suferă când face operele Sale creatoare. Nu există creaţie fără durere.”

Citesc în mintea ta, frate, mirarea şi întrebarea: „Cum se poate explica durerea chiar la Tatăl central?” Iată răspunsul meu. La început creaţiile nu sunt perfecte, pentru că totul pleacă de la simplu la compus, de la imperfect la perfect. Tatăl fiind perfect iar creaţia fiind imperfectă, trimisă pentru a se perfecţiona în eternitate, Tatăl suferă tot timpul, până la expulzarea creaţiei Sale. Tatăl nu produce nimic care să nu reclame evoluţie. Din această cauză El suferă mereu, pentru că mereu creează. Desigur, dacă Tatăl ar crea perfecţiuni neevolutive nu ar mai suferi. Trebuie să suferi, ca să te bucuri de fericire. Mama trece prin durerile naşterii, pentru ca apoi, privind pruncul născut din ea, să fie cuprinsă de fericire şi dragoste nesfârşită pentru omul venit în lume prin ea.

Divinitatea are două perioade alternante: una de durere şi alta de fericire, traduse prin actele Respiratorului. Când creaţiile ies din Tatăl, El resimte durere, pentru că face o operă imperfectă prin natura ei. Urmează un repaus, până la începerea unei creaţii noi. Acest timp de stagnare este momentul Său de fericire, când urmăreşte cu o dragoste infinită operele Sale pornite pe drumul evoluţiei. Din toate părţile universului se ridică osanale adresate Tatălui creator. El se bucură la nesfârşit de recunoştinţa copiilor Săi, aceste mulţumiri umplându-L de bucurie şi fericire. Dar alături de aceste sentimene de recunoştinţă, îi sosesc şi glasurile celor ce suferă în lumile începătoare, şi Duhul Său se mâhneşte adânc de suferinţele copiilor Săi; însă nu poate face nimic, căci nu poate opri cursul evoluţiei, nici să-şi anuleze legile stabilite.

Aşadar durerea este şi atributul Divinităţii centrale, şi tocmai din această cauză copiii Tatălui nu pot fi scutiţi de durere. Nici cel mai mare duh, cel mai apropiat Fiu al Său nu va fi scutit de durere. Durerea este legată de viaţă, de existenţă. Durerile au şi ele grade. In lumile materiale, pe lângă suferinţa spirituală duhul mai trece şi prin dureri trupeşti, care, combinate cu cele spirituale, dau o notă de durere superlativă. Durerile fizice se ridică în spaţiu sub formă de unde şi produc reflexe în lumile spirituale. în timpul marilor cataclisme, revoluţii sau războaie, durerile umane sunt atât de mari şi strigătul de durere al oamenilor este atât de puternic, încât străbat cele trei zone fluidice ale Pământului şi ajung până la îngeri. în faţa atâtor valuri de dureri sosite, îngerii sunt zguduiţi în simţămintele lor, reamintindu-le ceea ce uitaseră de veacuri: durerea, prin care au trecut şi ei odată. Tulburarea şi mâhnirea îngerilor pricinuită de atâta durere se transmit în lumile superioare, influenţându-le şi determinându-le să reflecte asupra încetării durerii.

Iţi traduc, dragă frate, acest ecou spiritual printr-un exemplu din lumea ta. Te-ai dus la cimitir să depui o floare pe mormântul părinţilor tăi. Tocmai atunci se înhuma unicul copil al unui bătrân gârbovit. El plângea sfâşietor pentru că îşi îngroapă copilul, iar prăpăditul de el rămâne să-şi târască zilele în neputinţă şi singurătate. Plânsul bătrânului era atât de zguduitor, încât lumea străină din jur, împreună cu tine, a început să plângă de mila lui. Durerea e transmisibilă, chiar de am fi îngeri durerile ne întristează. Bucuriile adânci şi recunoştinţa celor ce au pătruns în tainele Divinităţii îl umplu pe Tatăl de fericire, văzând în aleşii Săi pe viitorii colaboratori, la viitoarele Sale opere în vecii vecilor.

Ca şi fericirea, durerea are gradele ei. Pe măsură ce te cobori pe scara evoluţiei duhurilor, durerea fizică este mai intensă. Cu cât o entitate spirituală este mai de jos, cu atât durerea trupului său este mai mare şi cu atât se va bucura de suferinţa altora. Pe măsură ce te ridici pe scara evolutivă, durerile psihice sau sufleteşti sunt mai puternice. Cu cât un duh este mai evoluat, cu atât durerile aproapelui său îi produc o suferinţă sau fericirea altora îi procură bucurie. Fiinţa supremă, Cauza tuturor cauzelor, suferă de durerile creaţiei Sale şi se bucură de fericirea ei. Tatăl cuprinde în sine toată opera Sa, bucuria şi durerea tuturor.