Durerea este şi atributul Divinităţii centrale. Durerea este legată de viaţă, de existenţă.

Aveţi încredere în noi, în mandatul acordat de strălucitoarele Lumini care ne conduc. Vă vom iniţia până la maximul permis de evoluţia omului şi a globului nostru. Dacă ni s-ar permite, v-am uimi cu ştiinţa noastră. Cel mai savant om al pământului nu ştie nici a mia parte din cunoştinţele noastre despre operele Creatorului prim. Voi studiaţi în cărţile voastre, noi citim în marea carte fluidică, unde se înregistrează tot ce.se petrece pe Pământ, de la crearea sa şi până în ultima clipă a existenţei sale. Dacă ni s-ar permite să spunem totul, am revoluţiona lumea de pe glob, dar Tatăl îşi are înţelepciunea Sa şi ştie de ce a orânduit ca omul să păşească încet pe drumul evoluţiei. Avem aici, printre noi, lumea angelică, savanţii Cerurilor noastre, pe care îi întrebăm la anumite reuniuni, iar ei ne ascultă cu blândeţe, cu răbdare, şi ne răspund: „Tatăl doreşte ca fiecare duh să înveţe prin el însuşi. Eu atâta îţi pot spune. în problema pusă nu e aşa cum socoteşti tu, mai studiază şi apoi vino să-mi spui ce ai aflat. Nu pot să-ţi dau învăţătura de-a gata, ci doar normele de observat şi citit fenomenele, materiile şi viaţa de pretutindeni.

Iată, fiule, cartea fluidică e aici, citeşte-o cu puterile primite de la Tatăl şi noi îţi vom spune dacă ai văzut bine sau nu, dacă ai găsit sau nu adevărul. Observă, meditează, reaminteşte-ţi ceea ce ai mai aflat, compară şi trage concluzii. Citeşte şi învaţă, noi nu avem voie să vă dăm de-a gata. Nu te teme că întârzii în dezlegarea operelor Tatălui nostru, secole infinite stau înaintea noastră. Ce nu poţi afla azi vei afla mâine, peste un secol, o sută, o mie de secole şi odată tot vei izbuti să afli cum a lucrat Tatăl şi la ce operă a dat naştere. Voinţa Tatălui este să muncim cu toţii. Adevărul spus de mine îţi va intra pe o ureche şi va ieşi prin cealaltă, pentru că memoria ta nu poate reţine decât ceea ce ai aflat prin tine însuţi. Memoria oricărei făpturi reţine doar ceea ce a înţeles. Memorarea unei idei nu este atât de grea precum înţelegerea ei. Cunoştinţele referitoare la operele Tatălui nostru sunt atât de numeroase, încât n-ar putea fi memorate, dacă în prealabil nu au fost pricepute.

Totul trebuie făcut după chipul şi asemănarea celor făcute de Tatăl nostru central. Cine L-a învăţat pe Tatăl? Nimeni. Atunci şi noi trebuie să învăţăm singuri. Cum a învăţat Tatăl? Experimentând, creând şi observând. Observă şi tu şi află ceea ce a experimentat şi desăvârşit El. E drept că aceasta cere multă muncă, iar munca este soră cu suferinţa. Tatăl, muncind, cunoaşte şi El suferinţa. Noi, îngerii ştim din experienţele noastre că orice muncă, orice efort, cere durere, suferinţă. De aici tragem concluzia că Tatăl central suferă când face operele Sale creatoare. Nu există creaţie fără durere.”

Citesc în mintea ta, frate, mirarea şi întrebarea: „Cum se poate explica durerea chiar la Tatăl central?” Iată răspunsul meu. La început creaţiile nu sunt perfecte, pentru că totul pleacă de la simplu la compus, de la imperfect la perfect. Tatăl fiind perfect iar creaţia fiind imperfectă, trimisă pentru a se perfecţiona în eternitate, Tatăl suferă tot timpul, până la expulzarea creaţiei Sale. Tatăl nu produce nimic care să nu reclame evoluţie. Din această cauză El suferă mereu, pentru că mereu creează. Desigur, dacă Tatăl ar crea perfecţiuni neevolutive nu ar mai suferi. Trebuie să suferi, ca să te bucuri de fericire. Mama trece prin durerile naşterii, pentru ca apoi, privind pruncul născut din ea, să fie cuprinsă de fericire şi dragoste nesfârşită pentru omul venit în lume prin ea.

Divinitatea are două perioade alternante: una de durere şi alta de fericire, traduse prin actele Respiratorului. Când creaţiile ies din Tatăl, El resimte durere, pentru că face o operă imperfectă prin natura ei. Urmează un repaus, până la începerea unei creaţii noi. Acest timp de stagnare este momentul Său de fericire, când urmăreşte cu o dragoste infinită operele Sale pornite pe drumul evoluţiei. Din toate părţile universului se ridică osanale adresate Tatălui creator. El se bucură la nesfârşit de recunoştinţa copiilor Săi, aceste mulţumiri umplându-L de bucurie şi fericire. Dar alături de aceste sentimene de recunoştinţă, îi sosesc şi glasurile celor ce suferă în lumile începătoare, şi Duhul Său se mâhneşte adânc de suferinţele copiilor Săi; însă nu poate face nimic, căci nu poate opri cursul evoluţiei, nici să-şi anuleze legile stabilite.

Aşadar durerea este şi atributul Divinităţii centrale, şi tocmai din această cauză copiii Tatălui nu pot fi scutiţi de durere. Nici cel mai mare duh, cel mai apropiat Fiu al Său nu va fi scutit de durere. Durerea este legată de viaţă, de existenţă. Durerile au şi ele grade. In lumile materiale, pe lângă suferinţa spirituală duhul mai trece şi prin dureri trupeşti, care, combinate cu cele spirituale, dau o notă de durere superlativă. Durerile fizice se ridică în spaţiu sub formă de unde şi produc reflexe în lumile spirituale. în timpul marilor cataclisme, revoluţii sau războaie, durerile umane sunt atât de mari şi strigătul de durere al oamenilor este atât de puternic, încât străbat cele trei zone fluidice ale Pământului şi ajung până la îngeri. în faţa atâtor valuri de dureri sosite, îngerii sunt zguduiţi în simţămintele lor, reamintindu-le ceea ce uitaseră de veacuri: durerea, prin care au trecut şi ei odată. Tulburarea şi mâhnirea îngerilor pricinuită de atâta durere se transmit în lumile superioare, influenţându-le şi determinându-le să reflecte asupra încetării durerii.

Iţi traduc, dragă frate, acest ecou spiritual printr-un exemplu din lumea ta. Te-ai dus la cimitir să depui o floare pe mormântul părinţilor tăi. Tocmai atunci se înhuma unicul copil al unui bătrân gârbovit. El plângea sfâşietor pentru că îşi îngroapă copilul, iar prăpăditul de el rămâne să-şi târască zilele în neputinţă şi singurătate. Plânsul bătrânului era atât de zguduitor, încât lumea străină din jur, împreună cu tine, a început să plângă de mila lui. Durerea e transmisibilă, chiar de am fi îngeri durerile ne întristează. Bucuriile adânci şi recunoştinţa celor ce au pătruns în tainele Divinităţii îl umplu pe Tatăl de fericire, văzând în aleşii Săi pe viitorii colaboratori, la viitoarele Sale opere în vecii vecilor.

Ca şi fericirea, durerea are gradele ei. Pe măsură ce te cobori pe scara evoluţiei duhurilor, durerea fizică este mai intensă. Cu cât o entitate spirituală este mai de jos, cu atât durerea trupului său este mai mare şi cu atât se va bucura de suferinţa altora. Pe măsură ce te ridici pe scara evolutivă, durerile psihice sau sufleteşti sunt mai puternice. Cu cât un duh este mai evoluat, cu atât durerile aproapelui său îi produc o suferinţă sau fericirea altora îi procură bucurie. Fiinţa supremă, Cauza tuturor cauzelor, suferă de durerile creaţiei Sale şi se bucură de fericirea ei. Tatăl cuprinde în sine toată opera Sa, bucuria şi durerea tuturor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s