Când îşi termină omul existenţa terestră?

Extras din cartea lui Scarlat Demetrescu, Din Tainele Vietii si ale Universului

Sunt miliarde de veacuri, pe care mintea noastră nu le poate cuprinde, de când omul a plecat din Sânul Creatorului şi a venit în sfera creaţiilor, pentru a studia opera Tatălui şi a se îndumnezei. De atunci a trecut din materie în materie, suflul de viaţă din Viaţa Creatorului animându-1 din ce în ce mai intens. A fost o formă subtilă – ca gândul, a fost o fiinţă şubredă – ca materia astrală. A fost rând pe rând piatră, plantă, animal şi mai apoi om, trăitor pe un glob, ducându-şi o existenţă vecină cu a unui animal. Au trecut multe milioane de ani de atunci, din neştiutor ridicându-se, prin suferinţe atroce, la înţelegere şi cunoaştere. Conştiinţa i se luminează din ce în ce mai mult, iar acum este în mijlocul unor vieţi superioare, în mijlocul unei civilizaţii ce pare a-1 duce mereu înainte.

Ia seama, omule, cunoşti destul de bine materia fizică şi legile ei, posezi multe din secretele naturii, dar ai pierdut legătura cu sferele subtile, cu materia primordială a Creatorului, cu legile divine, cu însuşi Creatorul tău! Sufletul tău se desfată cu plăcerile lumii fizice, la luminile ei sclipitoare, dar pieritoare. Nu uita să priveşti şi Cerul, nu uita rugăciunea – scara ce te ridică în sferele sublime ale vieţii veşnice. Rugăciunea este antena pe care o întinzi spre Infinit, pentru a se coborî fluidele divine ce te vor întări şi ferici. Ai suferit veacuri peste veacuri, ai trecut prin toată gama amărăciunilor şi chinurilor suferinţei sufleteşti, ai plătit mereu din datoriile contractate şi înscrise în cartea ta cerească, de pe când erai sălbatic, mai apoi barbar, rând pe rând bandit, hoţ, avar, un egoist feroce, un vanitos fără seamă, şi aşa mai departe. Dar, la fiecare întrupare, viaţa pământească te-a învăluit cu tentaţii şi dorinţe noi, care te legau iară de pământ, înscriind din nou în cartea destinului tău greşeli peste greşeli.

Aşa fiind, se pare că abia achităm din destinul nostru o greşeală din trecut, că facem altele noi. Dacă lucrurile stau astfel, când ne vom scăpa de legăturile pământului, de chemarea la naştere şi moarte? Când vom înceta de a mai reveni în trup, aici sau pe o altă planetă? Când vom ajunge să ne ducem traiul în spaţiile infinite, sub formă de spirit, asemenea unei sfere strălucitoare?

Răspunsul vine din antichitatea profundă a umanităţii: când nu vei mai avea nici o dorinţă terestră. Dar cum e posibil să trăiască omul fără dorinţe? Dorinţa face parte din însăşi făptura noastră, ea este o formă a voinţei şi voinţa este cârmaciul vieţii noastre în veşnicie. Cu toate acestea, numai lipsa dorinţelor materiale – care ne îmbie la posedarea diferitele lucruri, la obţinerea unor plăceri şi stări sociale – ne poate elibera din cătuşele vieţii pământeşti. Cât timp însuşirile divine dorm în scânteia din om, este nevoie ca omul să alerge, să dorească, să se zbată, să sufere, pentru ca prin aceste acţiuni să scoată din somnolenţa lor facultăţile sublime, conştiinţa divină ce zace latent în luminiţa din fiinţa noastră.

Motorul acţiunilor omului este dorinţa. Sub imboldul ei, sub biciuirea ei, omul e scos din inerţia sa, din lenea sa. Priviţi la sălbaticul din junglă^ cum doarme întins la umbra copacilor. Se deşteaptă la o vreme, se întinde, dar pare ţintuit locului. Insă foamea începe să-1 îmboldească, în minte îi vine imaginea mâncării. Se naşte în el dorinţa de a-şi procura ceva de mâncare ca să-şi potolească foamea. Aşadar, foamea îl determină să se ridice, să umble, să caute un fruct, o rădăcină, un vierme ori un animal mai cărnos, ca să-şi împace nevoile organismului. Când şi-a astâmpărat foamea, se lungeşte din nou să trândăvească. Or dorinţa de a-şi procura hrana îi deşteaptă simţurile, îl face sprinten, îl învaţă să rabde, până va găsi ce să mănânce. încetul cu încetul, ani de-a rândul şi vieţi după vieţi, se dezvoltă în fiinţa sa facultăţi mentale ce tind spre realizarea celor dorite. Astfel, sub imboldul dorinţei, omul caută să-şi creeze o existenţă mai bună – casă, îmbrăcăminte, hrană – să-şi satisfacă o plăcere fizică sau morală.

Dorinţa ne ridică mereu, din existenţă în existenţă, spre nivele superioare, renume, glorie, şi, în fine, spiritualitate. în această continuă evoluţie, se constată o iluminare a conştiinţei, devenind din ce în ce mai luminată, mai just apreciatoare a lucrurilor şi fenomenelor. Cu timpul, omul ajunge să înţeleagă rostul vieţii, minunăţia legilor divine. De atunci, el are pe buze lauda Celui suprem, în inimă mila şi blândeţea, respingând iluziile vieţii terestre. înţelege că este necesar să se îmbrace – curat şi simplu, că trebuie să aibă un adăpost – modest şi lipsit de lux, de podoabe scumpe. încetul cu încetul, dorinţele sale devin din ce în ce mai pure, mai spirituale, nu se mai supără, iubeşte tot şi pe toţi din jurul său, iartă celor nesocotiţi, nu se mai teme, căci ştie că deasupra tuturor planează Duhul Celui nevăzut. Se roagă pentru iertarea greşelilor altora, ajută cu fapta sau gândul umanitatea, pentru a se ridica şi ea din noaptea neagră a existenţei materiale, spre ziua existenţei spirituale.

Cu alte cuvinte – omul duce o viaţă modestă, retrasă, neînţeleasă de cei mulţi. în tot cursul acestei vieţi, el înţelege să-şi facă cât mai conştiincios datoria de soţ, tată şi membru al societăţii din care face parte. O astfel de viaţă, dusă de-a lungul unei serii de întrupări, are ca rezultat ştergerea greşelilor trecute şi evitarea altora, în cadrul aceleiaşi vieţi. Consecinţa unor astfel de vieţi este ajungerea la eliberarea spiritului din cătuşele ce-1 reţineau legat de pământ. Omule, ducând o astfel de existenţă vei avea multe ocazii să te încredinţezi prin simţurile tale interne, prin sufletul tău, prin revelarea unor fenomene, glasuri şi melodii divine, care te vor zgudui din adâncul fiinţei tale şi vei crede nestrămutat, în viaţa eternă a spaţiilor, în bunătatea nesfârşită a Creatorului.

Astfel vei ajunge la ultima sau penultima ta întrupare aici pe pământ; nu vei mai veni pe acest glob, în peştera întunecată a trupului, terminându-ţi existenţa tristă în această vale a plângerii şi suferinţei. Te vei înălţa în zările albastre unde vei duce o viaţă fericită şi veşnică. Ai plătit scump, pelerinule, această fericire. Ai trecut cu bine lunga ta evoluţie pământeană. De acum vei duce o existenţă de spirit, supus totuşi legii evoluţiei, urcând mereu treptele spiritualităţii, până vei ajunge de unde ai plecat, în preajma Luminii infinite, a Creatorului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s