Este Dumnezeu sadic?

Da, chiar asa: este Dumnezeu sadic? Ii face placere oare sa lase sufletele sa arda in Iad? Oare cum vine treaba asta cu chinurile vesnice ale iadului? Ma gandesc la un om care moare pe la 50 de ani, care a dus o viata „omeneasca”, nu a tocit usa de la biserica ci mai degraba pe cea a carciumii. Moare pe neasteptate si fireste, merge in Iad. Aici, este pus imediat la cazanele cu smoala, insa intrebarea care ma framanta pe mine este de ce nu are loc arderea instant, de ce trebuie sa ilarda vesnic? Inteleg ca a fost un pacatos, ca merita sa mearga in iad dar de ce trebuie Dumnezeu cel iubitor sa il chinuie vesnic? OK, nu e Dumnezeu, acolo e pe mana celuilalt, dar Dumnezeu,”facatorul Cerului si al Pamantului, al tutror celor vazute si nevazute” deci si creator al Iadului oare nu are putere sa opreasca suferinta unui suflet?

Deci, este Dumnezeu sadic? Se bucura sa priveasca vesnicia suferintei unui suflet amarat? De ce sa nu il arda in cateva clipe? Pana si omul este milos, omoara animalele la abator in cateva secunde, de ce Dumnezeu ar permite suferinta vesnica?

Anunțuri

Să ştii că pe umerii tăi, în spatele tău, se află un spirit – echivalentul Sfântului Gheorghe – care te va apăra, nu ca o forţă unitară, ci ca o forţă treimică.

Extras din cartea: Din Tainele Vietii si ale Universului de Scarlat Demetrescu.

Iată un exemplu. în cartea vieţii unui om trupesc este prevăzut să treacătprintr-o suferinţă, ca urmare a unei greşeli din trecut, din altă viaţă sau chiar din viaţa actuală. într-o noapte, spiritul întrupat a luat cunoştinţă că într-una din zilele următoare va trece printr-un eveniment în urma căruia va avea de suferit. Dimineaţa acest om se scoală neliniştit; o tristeţe grozavă îl apasă, fără să aibă vreun motiv. Are o presimţire vagă că i se va întâmpla ceva, că va trece printr-un mare necaz. Nu ştie nimic şi mâhnirea nu-l slăbeşte. Pleacă la drum, se produce un accident şi se alege cu un braţ sau picior rupt. Presimţirea s-a realizat; durerea a sosit. Spiritul ştia de tot ce va veni şi îşi reflecta mâhnirea trupului său, care înregistra, dar nu putea preciza ce anume.

Viaţa e o luptă în care eşti invingător sau învins. E nevoie şi de o şcoală, şi de alta. Forţa învingătoare este pozitivă, forţa învinsă este negativă. Ceilalţi factori, judecătorii din spaţiu, au determinat cursul evenimentelor. Omul trupesc este asemănător unui cal de curse. Noi, cei din spaţiu, facem ori pe jocheul, ori pe cei care”-pariază pentru sau contra. Bietul animal, omul trupesc – aleargă, mânat de jocheul său şi în acelaşi timp este supus privirii a două tabere opuse, pro şi contra, care pariază pentru o anumită acţiune, unii zicând că va reuşi, alţii afirmând contrariul. Vezi, frate, ce legătură este între lumea voastră şi a noastră?

Pe această temă am să-ţi explic un simbol reprezentat în bisericile voastre. Pe unele icoane este înfăţişat Sfântul Gheorghe călare pe un cal falnic, omorând cu suliţa un balaur. E o icoană ce reprezintă un simbol cunoscut de cel ce l-a pictat iniţial pe lemn, zid sau pânză. Ciudat simbol pentru voi, căci s-ar putea naşte în mintea voastră întrebarea: „Cel ce a reprezentat acest act trebuie să fi ştiut că şi balaurul simbolizează o fiinţă creată de Tatăl. Cum de şi-a permis să introducă în casa Domnului reprezentarea uciderii unei făpturi?” Aşa raţionaţi voi, pentru că nu cunoaşteţi tainele cereşti.

Nici preotul care a privit ani de zile icoana nu-i ştie înţelesul. Aici avem de-a face eu un frumos simbol, o reprezentare tainică a unui adevăr ceresc. Calul simbolizează un biet om trupesc. Frumos şi bine ştie să alerge omul, dar el – ca orice animal – nu poate decât să reprezinte o forţă oarbă, neştiutoare, lipsită de puterea de a pătrunde înţelesul tainic al lucrurilor. Balaurul care îi iese în cale este o reprezentare simbolică a evenimentelor viitoare, triste, şi dureroase ale vieţii pe acest pământ, o forţă mare, inevitabilă şi invincibilă de om. Dar sfântul încălecând calul, omoară cu suliţa sa balaurul. Sfântul este spiritul ajutător din spaţiu.

In acel eveniment simbolic s-a constituit ad-hoc o treime de acţiune. Sfântul este forţa pozitivă, balaurul este forţa negativă iar calul – simbolizând omul – este forţa neutră, care se supune şi execută. In acest caz Sfântul Gheorghe este o forţă pozitivă, pentru că vrea uciderea balaurului. Balaurul este o forţă negativă, opunându-se uciderii sale. Sfântul nu l-ar putea birui, dacă lâ voinţa sa nu s-ar alipi şi forţa a treia, calul – omul trupesc. Rezultatul este executarea faptei care a avut două aprobări.

Sfinţii părinţi, întemeietorii bisericii creştine, cunoscând puterea forţei treimice, fie ea şi de ocazie, au exprimat această ştiinţă, simbolizând-o, în icoana Sfântului Gheorghe. Acum revin la marile împrejurări ale vieţii: un examen, o mare înfăptuire omenească, o căsătorie etc. în preajma unor asemenea evenimente capitale din viaţa omului, se constituie imediat o forţă treimică, pentru ajutorarea sau împiedicarea executării actului sau împrejurării respective.

In ajunul evenimentului, omul începe să se neliniştească, să necheze ca şi calul Sfântului Gheorghe la apropierea balaurului sau a evenimentului chemat de destinul său. Omul nu se va linişti până la finalul evenimentului. Prin urmare, omul nu e lăsat singur în faţa hotărârilor decisive şi a întâmplărilor importante prin care va trebui să treacă. Fapta ta, omule, nu este o forţă oarbă şi nu eşti lăsat singur în lume. Să ştii că pe umerii tăi, în spatele tău, se află un spirit – echivalentul Sfântului Gheorghe – care te va apăra, nu ca o forţă unitară, ci ca o forţă treimică. Acest spirit, ajutător şi iubitor, este veghetorul tău, prieten sincer, care va sta în preajma ta, până la moartea trupului tău.

Când omul soseşte în preajma marelui eveniment – o probă sau examen de evoluţie – veghetorul cunoscând perfect destinul protejatului său, cheamă imediat pe fraţii din grupul spiritului întrupat, pentru a constitui treimea ad-hoc, necesară trecerii acelui eveniment.

In taină, Domnul a revelat acest adevăr ucenicilor Săi, dar nu a fost consemnat de sfinţii evanghelişti, pentru că era imposibil de înţeles de lumea neiniţiată. El le-a spus ucenicilor: „Nici un fiu al Meu nu va fi lăsat singur, când va trece probele destinului său, ci totdeauna va fi asistat de cei din treimea sa necesară”.

Dumnezeu nu este un moş cu barbă albă, ci o Asociaţie infinită de Duhuri divine.

Extras din cartea: Din Tainele Vietii si ale Universului de Scarlat Demetrescu.

Materia din Infinit, particula a, absorbită de sfera-cosmos va ajunge cu timpul la Centrul transformator, în Laborator. In drumul ei spre Centru, am spus că particula haotică este absorbită de universurile fizice, iar aici este întrebuinţată de marile duhuri, pentru diferitele lor operaţii. Uriaşa forţă de atracţie a Sferei centrale cheamă la ea mereu particule haotice, care în prima etapă se adună în sânul Sferei-Mamar, de unde trec în Pectoral şi Tătar, unde vor suferi anumite prefaceri. De la o vreme, preaplinul conţinut al Sferei-Tatar goneşte materia pregătită înapoi în Mamar, şi de aici, va peregrina spre unul din cele patru universuri, sub formă de mase mari de materii şi duhuri, formând ceea ce numiţi nebuloasă.

Din expunerile făcute până acum s-a înţeles că Dumnezeu nu este un moş cu barbă albă, ci o Asociaţie infinită de Duhuri divine. De asemenea, Mama sau Mamarul nu este o personalitate feminină, ci tot o Asociaţie de Entităţi divine. Ambele Asociaţii divine urmăresc un scop comun, împărţindu-şi rolurile şi munca, una lucrând ca o Forţă activă, şi cealaltă ca o Forţă pasivă. Intre aceste două mari Asociaţii, am spus altădată, se află o a treia Asociaţie, numită Respirator, pentru că prin mişcările ei, materia primă pregătită în Mamar şi prelucrată de Tată e trecută înapoi în Mamar, pentru ca mai apoi de aici să fie trimisă în unul din cele patru universuri. Prin urmare, Respiratorul este o Asociaţie de Divinităţi care fac legătura între cele două Asociaţii mari – Tătar şi Mamar.

Dacă Tătarul, are rol de asociaţie activă, iar Mamarul – de asociaţie pasivă, Respiratorul joaca rolul de neutru. în definitiv, Sfera-Laborator este formată din trei sfere concentrice. Când Sfera centrală, Tătarul este activ, Respiratorul este neutru, iar Sfera periferică, Mamarul este pasiv sau primitor. După aceea Mamarul devine activ-negativ, Respiratorul rămâne tot neutru, iar Tătarul lucrează ca o forţă pasivpozitivă, adică El primeşte. Activitatea Tătarului şi a Mamarului alternează, iar Respiratorul rămâne centru de suspensie al pârghiei unei balanţe, dând ajutor atât Tătarului, cât şi Mamarului, după trebuinţă, pentru a se putea face schimbul de materii necesare, în vederea noilor creaţii şi chiar a propriei lor evoluţii. Respiratorul o dată ajută la trecerea materiei prime din Mamar la Tătar, şi apoi ajută la trecerea înapoi în Mamar, a materiei prime prelucrate de Tătar.

Acestei Sfere uriaşe, compusă din trei Asociaţii într-una, i s-a dat numele de Dumnezeu. Ea este Dumnezeul tuturor religiilor de pe pământul nostru. Acestui Laborator infinit, acestei uzine uriaşe a creaţiilor, ne închinăm noi, duhurile. Acestei Forţe vaste şi neînchipuite ridicăm osanalele noastre. Duhurile de pe miliardele de planete şi sori se pleacă cu smerenie acestui Centru creator, pentru iubirea ce o poartă întregii Sale creaţii, operei Sale. Acolo este ştiinţa ştiinţelor, acumulată din eternitate. De acolo porneşte puterea infinită ce ţine cosmosul închegat într-un tot. De acolo pleacă, din timp în timp, materia ce va da naştere unei nebuloase, cu tot ce-i trebuie pentru ca într-o perioadă de zeci de miliarde de ani să dea naştere la tot ce există, de la fluidul număru-unu până la piatră, şi de la plantă până la om. Acolo e Lumina ce luminează lumile.

De acolo am luat şi eu naştere cândva, în noaptea veşniciei trecute, pentru ca după ce voi face lunga mea şcoală, să devin unul din cei mai modeşti colaboratori din ceata fără număr a divinilor Creatori ce alcătuiesc acest Centru atotputernic. Acesta e purul adevăr cunoscut numai de duhurile superioare. Orice altă concepţie referitoare la Dumnezeu este omenească, nereală, potrivită ignoranţei omului trupesc.

Dar acest Adevăr nu trebuie făcut cunoscut omului simplu. El trebuie lăsat să creadă că există o singură fiinţă, mare cât infinitul creat, care conduce cu puterea lui infinită miliardele de corpuri cereşti. Dacă vei îndrăzni să spui omului simplu adevărul, dacă vei distruge din inima sa divinitatea cu chip de om bătrân şi adânc înţelept, îi vei tulbura mintea şi concepţia despre dumnezeul atotcreator, şi nu-şi va mai găsi un sprijin în existenţa sa terestră.

Omul simplu cere Tatălui ceresc să-i dea ceea ce crede că îi lipseşte. Iniţiatul ştie că Centrul creator nu a pierdut din vedere absolut nimic şi că totul a fost prevăzut şi acordat, pentru ca duhul să-şi facă şcoala perfecţiunii în eternitate. Noi ştim că nu ne este permis să cerem, căci totul ni s-a dat. Ruga noastră este numai de mulţumire şi slăvire a infinitei Forţe creatoare, a uriaşei Asociaţii de trei-una, ajunsă la cele mai înalte cunoştinţe şi la o desăvârşită forţă creatoare şi conducătoare a tot ceea ce vedem şi nu vedem, a tot ceea ce ştim şi nu ştim.

Intrebare: Am picat la medicina, ce pot sa fac? Raspuns: Sarbatoreste!

Ieri, minunatul meu blog a avut cativa vizitatori care au cerut de la google raspunsul la intrebarea ce sa faca pentru ca au picat la medicina. Google, baiat destept, i-a trimis la blogul meu pentru ca intr-adevar, am o vasta experienta in acest domeniu, eu insumi am picat la medicina de trei ori. Da, si de fiecare data nu am stiut ce sa fac. Adica, dupa fiecare picat, ma adanceam in depresie, prima data am avut chiar pentru fractiuni de secunda ganduri de suicid, dar, narcisist fiind, mi-am revenit rapid.

Ca sa nu lungesc mult si sa nu intarzii cu sfatul meu pretios pentru tinerii aflati in suferinta, trec direct la raspuns: este timpul sa sarbatoresti! Deschide o sticla de sampanie si bucura-te ca nu ai luat tzeapa vietii tale, medicina!

Stiu ca nu poti avea incredere intr-un blogger subiectiv, de aceea am sa iti dau cateva motive, ca sa ma intelegi mai bine:

1. In  Romania, profesia de medic este aseanatoare cu cea de notar, adica se transmite doar din tata in fiu, adica de la tatal profesor universitar doctor la fiul tanar rezident. Nu fii pacalit de numarul mare de locuri total ne-corelat cu realitatea. Intotdeauna, spuneam colegilor de la facultate ca am fost inselati si ca ar fi trebuit ca la dosarul de admitere sa ni se ceara ori o adeverinta ca suntem fii de burghezi-mosieri ori o declaratie pe propria raspundere  ca suntem de acord sa nu traim din profesia noastra nobila de medic pana pe la varsta de 35-40 de ani.

2. Viata de student la medicina este foarte grea daca intentionezi sa studiezi serios, in sensul ca e foarte putin probabil sa iti permita sa tii un job din care sa iti castigi existenta in paralel cu scoala. Mai mult, daca chiar vrei sa inveti meserie, atunci, vei descoperi ca ceea ce inveti la scoala este mai putin decat suficient, iar cea mai buna cale este de a face garzi peste garzi ca sa vezi medicina in actiune. Deci, nu numai ca te solicita cu prgramul normal dar iti vrea si timpul liber.

3. Bucuriile mari incep insa la finalul facultatii, odata cu examenul de rezidentiat, o mare ruleta care zdrobeste pasiunea de a face medicina. In paranteza fie spus, cartile pentru rezidentiat costa cam 10 salarii de medic rezident, bani pe care nu se stie de unde ar trebui sa ii ai. Rezidentiatul este un examen national in care vei concura cu toti absolventii de medicina de la stat si de la particular, promotia ta si toti cei care nu au luat rezidentiatul anul trecut. Marea aberatie este ca repartizarea pe specialitati se face in ordinea descrescatoare a mediilor de la rezidentiat. Sa presupunem ca tu esti pasionat de cardiologie, dar in anul acela sunt scoase doar 15 posturi de rezidentiat pe cardio la nivel national pe care se vor bate cam 3000 de oameni, ghici cine va castiga si ce sa va intampla cu pasiunea ta pentru cardiologie!

3. Sa presupunem ca ai reusit si marea performanta sa iei rezidentiatul, te feliciti si acum urmeaza inca o perioada de mari satisfactii pentru care trebuie sa iti antrenezi bine manutzele pentru ca va trebui sa sa scrii fise peste de internare-externare, si cam la asta se va reduce rezidentiatul tau. Daca esti norocos, din cand in cand vei prinde si cate un medic dragut, care iti va mai arata cate ceva, vei face cateva garzi in care vei salva niste vieti dar totul se va incununa de succes in ziua in care vei lua salariul astronomic de mic. cand te vei gandi ca ai stat 6 ani in scoala si ca numai in cartile de rezidentiat ai bagat o avere  ca sa ajungi sa castigi cam 1000-1500lei pe luna, pentru urmatorii … ani, te apuca un sentiment puternic de apreciere pentru tine si profesia ta.

4. partea super tare e ca nimeni nu te crede ca nu te poti intretine din meseria de medic, toata lumea are impresia ca daca esti doctor, automat esti plin de bani, ai vila si sofer la scara. Ei vad medicii la varsta a doua spre a treia care au buzunarele pline de spaga si lucreaza si la privat si au impresia ca toata lumea medicala este la fel. Ei nu pot vedea tinerii medici rezidenti care scriu la fise toata ziua de ajung sa urasca scrisul, probabil de aici s-a ajuns la scrisul execrabil de medic.

Motive sunt mai multe, te rog sa ma crezi insa ca Dumnezeu ti-a facut un mare bine ca nu te-a lasat sa intri la medicina. Probabil ca ai ales medicina pentru ca iti doresti sincer sa ajuti oameni, sa vindeci boli … vestea buna este ca medicina alopata nu este singura optiune ca sa indeplinesti aceste dorinte. Trebuie doar sa deschizi ochii si sa vezi in afara ochelarilor de cal.

Deci, sa curga sampania…

Un om cu sănătatea, inteligenţa, situaţia sa socială, cu toate însuşirile fiinţei sale pământeşti, sufleteşti şi spirituale, este rezultatul unei serii nesfârşite de cauze, produse de el în alte vieţi. In existenţa omului nu intervine ceea ce lumea numeşte „întâmplare”

Extras din cartea: Din Tainele Vietii si Ale Universului, de Scarlat Demetrescu

Tot ce există are o cauză creatoare. Orice faptă produsă de un om are un mobil, o cauză determinantă. Prin urmare, fapta este efectul unei cauze. In anumite împrejurări efectul poate deveni o cauză, generând la rândul său un alt efect. Cu alte cuvinte, în scurgerea timpului fără sfârşit, cauzele şi efectele se înlănţuiesc la infinit. Originea tuturor cauzelor este Creatorul. Un om cu sănătatea, inteligenţa, situaţia sa socială, cu toate însuşirile fiinţei sale pământeşti, sufleteşti şi spirituale, este rezultatul unei serii nesfârşite de cauze, produse de el în alte vieţi. In existenţa omului nu intervine ceea ce lumea numeşte „întâmplare„.

Lumea neştiutoare crede că întâmplarea face ca unul să fie norocos şi altul nefericit. Omul face asemenea afirmaţii pentru că nu-şi cunoaşte vieţile trecute, nu ştie ce conduită a avut în acele existenţe, nu poată să facă o legătură între viaţa actuală şi faptele, sentimentele şi gândirea ce i-au frământat fiinţa în alte existenţe. Din acest motiv, când întâlnim un eveniment în calea noastră, avem impresia că întâmplarea a făcut să trecem prin acel eveniment, că puteam să-l evităm dacă în timpul acela nu eram acolo.

Dacă am deţine facultatea spirituală stăpânită de foarte puţini oameni – de a vedea în urma veacurilor şirul nesfârşit de locuri, familii, naţiuni în care am trăit altădată – am putea examina fiecare viaţă, cu faptele noastre, cu dorinţele ce ne-au mânat existenţa, cu sentimentele ce ne-au călăuzit, cu gândurile ce ne-au determinat toate acţiunile, am vedea că am produs când bucurii, când mâhniri, am comis când fapte juste, când nedreptăţi – păgubindu-i pe alţii, că în unele vieţi am comis comploturi, crime şi ne-am torturat semenii; cu alte cuvinte, am generat o mulţime de cauze care acum, în această viaţă, sau în cele viitoare, îşi produc efectul. Prin aceste fapte, gânduri şi sentimente ne-am creat un destin bun sau rău, care trebuie plătit neapărat, asemenea unei datorii.

Numai astfel ajungem la cunoaşterea perfectă că suntem ceea ce am cauzat altădată, că suferim pentru că i-am făcut pe alţii să sufere, că ne bucurăm pentru că am mângâiat altădată, şi aşa la infinit. Vălul ce acoperă trecutul ascunde cauzele stării noastre din prezent. Insă toate vor fi descoperite la vremea lor. In planul creaţiei Tatălui este cuprins ca lucrurile să fie aşa cum sunt acum, adică să plutim în neştiinţă, până când, prin suferinţă şi dureri, pârghia cunoaşterii ne va ridica la o viaţă înţeleaptă.

Trăim azi – în ceea ce priveşte problemele spirituale – asemenea sălbaticului care nu cunoaşte nimic din legile lumii fizice. El considera ploaia, vântul, fulgerul, cutremurul etc, ca fiind fenomene produse la întâmplare, fără cauze. Pe parcursul timpului, trecând prin numeroase vieţi terestre, el se ridică la cunoaşterea fenomenelor fizice, ajunge să cunoască materia fizică şi legile care o conduc. Din acest moment, când va sta în faţa unui efect va cunoaşte cauza care a generat-o, ori văzând o cauză, va şti ce va urma – efectul ei. După cum din neştiutor, omul a păşit încetul cu încetul spre cercetarea naturii, câştigând mereu cunoştinţe şi stabilind, pe parcursul a mii şi mii de veacuri, legile şi condiţiile care determină un anumit fenomen fizic, tot astfel, ridicându-se din ce în mai sus, pe scara spiritualităţii, omul va ajunge, în veacurile ce vor urma, să cunoască în lumea metafizică, în lumea invizibilă, materiile şi forţele care le pun în activitate, va şti să mânuiască aceste materii şi forţe.

Atunci va fi conştient că în domeniul moralei şi al vieţii spirituale, lucrurile se petrec ca şi în lumea fizică. După ce va înţelege că orice acţiune este urmată de o reacţiune, va duce o viaţă mai cumpănită, mai iconştientă, ţesându-şi în mod conştient destinul. Işi va sădi o viaţă viitoare mai fericită; nu va mâi fi jucăria naturii, ci îşi va aservi natura scopurilor sale. Trăind mai înţelept, iubind şi ajutându-i pe cei nefericiţi, rugându-se Celui Atotputernic, omul nu va mai avea un destin greu, iar ca urmare a acestui fel de viaţă, curând va rări pelerinajul de la pământ la Cer şi de la Cer la pământ.

Roata morţii şi a naşterii se va învârti mai departe, dar nu pentru a-l readuce la suferinţă. El va deveni un spirit luminos, ducându-şi de atunci în veci o existenţă spirituală, ajutând — de sus din spaţiu, şi jos pe pământ – pe cei slabi şi neştiutori, pentru ca şi ei să-şi sfârşească evoluţia pământească. Insă până atunci omenirea îşi va târî existenţa din greşeli în greşeli, suferind pentru a se îndrepta şi învăţa. Până atunci, bietul om crede că totul îi vine din lumea înconjurătoare, că el nu este decât un biet fulg purtat de vânt, la voia împrejurărilor, că în faţa destinului nu se poate face nimic.

Suferinţele nu sunt jocul întâmplărilor, întâmplare nu există în natură. Totul e orânduit, totul se mişcă voit, şi după norme de o armonie şi exactitate necuprinsă de mintea noastra.

Extras din cartea: Din Tainele Vietii si Ale Universului, de Scarlat Demetrescu

O persoană este acuzată de o faptă foarte gravă – omor sau furt. Un om care o duşmăneşte, merge la judecată şi punând mâna pe Sfânta Cruce, jură că într-adevăr persoana respectivă a comis fapta, descriind crima, fără remuşcare. Vai, suflet nesocotit! Ura şi duşmănia i-au întunecat lumina spiritului, conştiinţa a adormit în el şi amarnic îşi va plânge, în Cer şi pe pământ, pornirea pătimaşă împotriva unei făpturi de aceeaşi origine, plecată din acelaşi Izvor de viaţă. Acest nefericit îşi va vedea grozăvia, în toată goliciunea ei, când va fi în spaţiu. Plânsul şi căinţa sa vor umple infinitul, dar nu va exista nici o posibilitate de iertare. Numai repararea, trecerea prin’suferinţa celui nevinovat va şterge crima de a lua ca martor pe Cel mai Sfânt între sfinţii eternităţii.

A jurat în numele Lui; în viaţa următoare sau peste multe alte întrupări, va fi acuzat’pe nedrept de crimă, petrecându-şi restul zilelor pământeşti în întunericul ocnei, ori va coborî în lumea terestră fără grai, fiind mut din naştere. Se va simţi extrem de nenorocit, fiind conştient că toţi vorbesc şi numai el nu are darul sfânt de a se înţelege prin vorbire cu semenii săi. ‘ Iată pentru ce Mântuitorul şi Luminătorul sufletelor noastre a spus prin trimişii Săi: „Nu mărturisiţi strâmb. Să nu faceţi jurământ nici pe Cer – pentru că este Tronul Tatălui, nici pe Pământ – pentru că este aşternutul picioarelor Sale, nici pe capul tău să nu juri – pentru că nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da – da; iar ceea ce este nu — nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”.

Nu aduceţi ca martor al minciunii voastre pe bunul Părinte ceresc. Prin acest act se aduce cea mai mare ofensă Tatălui, care iartă prin îndurarea Sa, căci cunoaşte micimea omului şi conştiinţa lui întunecată, dar nu iartă legea instituită de El din eternitate şi pentru veşnicie. Prin urmare, avem printre noi fraţi şi surori lipsiţi de facultatea vorbirii, pentru că în altă viaţă au greşit tocmai prin grai. De câte ori întâlnim în viaţă vreun frate nefericit, ne vine parcă în minte: „Doamne, dar acest om – mai exact, acest spirit – cu ce o fi greşit?” Din înţelepciunea popoarelor de peste veacuri nesfârşite au rămas aceste cuvinte: „Ce păcat o fi apăsând pe acest suflet de nu vede lumina?”

Intr-adevăr, nu este nenorocire mai mare decât a avea ochi şi a nu vedea cu ei frumuseţile naturii, culoarea şi forma variată a fiinţelor şi lucrurilor. O noapte adâncă îl înconjoară pe acest nefericit. Ar vrea să se servească singur, ar vrea să circule prin lume, dar nu poate fără să fie condus de un altul. Ştie că alţii văd, că se orientează oriunde vor, şi că numai el este mai prejos de orice animal. Este negrăită suferinţa ce-i roade sufletul, secundă cu secundă. Viaţa lui e un infern şi e cel dintâi care doreşte să plece din această viaţă, plină de întuneric. Ca om nu ştie nimic din trecut, constată că e orb din naştere, sau că ulterior şi-a pierdut vederea, însă cauza acestei groaznice infirmităţi nu o cunoaşte.

Dar noaptea, când trupul său doarme, îşi cunoaşte starea, ştie ca plăteşte o poliţă grea pe care stă scrisă o mare greşeală făcută într-una din vieţile sale trecute, când a adus nenorocire altora, pe calea văzului. A spionat, a văzut şi a spus, după care a urmat osanda grea pentru cei pe care i-a pârât. Ori prins de mânie, în veacuri îndepărtate şi-a chinuit adversarul zdrobindu-i ochii. Ai luat vederea altuia – ţi se va lua şi ţie putinţa de a mai vedea. ‘ „

„Cine trage sabia, de sabie va muri”, i-a spus Domnul lui Petru, în momentul când era arestat de servitorii arhiereilor evrei în grădina Ghetsimani. Iată marea taină, iată pentru ce sunt în lumea noastră trupească atâtea deosebiri între oameni, în privinţa sănătăţii, inteligenţei, moralităţii, voinţei, situaţiei materiale sau sociale. Ei sunt ori pe drumul ascensiunii marelui munte al evoluţiei care duce la picioarele Creatorului, ori sunt forme de viaţă prin care ispăşesc greşeli mari din alte vieţi. Prin urmare, suferinţele nu sunt jocul întâmplărilor, întâmplare nu există în natură. Totul e orânduit, totul se mişcă voit, şi după norme de o armonie şi exactitate necuprinsă de mintea noastră.

Toate aceste diferenţe, diformităţi şi nenorociri, nu şi le poate explica bietul om trupesc, deoarece ele se datoresc unor legi, unor orânduiri sau fapte ce aparţin lumii nevăzute – lumii spiritelor spaţiale şi a legilor divine, după care totul se mişcă, de la electron şi până la sfera creaţiilor. Iată pentru ce am afirmat că numai prin reîntrupare se face avansarea spirituală, căci şcoala vieţii acestei planete se va urma pe alte corpuri cereşti, în forme materiale din ce în ce mai fine, în forme corporale tot mai apropiate de perfect.

Şcoala planetei noastre este doar o clipă din şcoala universică pe care o vom parcurge în eternitate. Totuşi, în comparaţie cu efemera noastră existenţă trupească, este foarte lungă – aproximativ 26.000 de ani, şi pe toată durata acestei şcoli, trebuie să luăm diferite forme, să trăim în diferite nivele sociale şi în sânul diferitelor neamuri ale pământului. Am convingerea că în veacurile următoare, peste trei sau patru mii de ani, tema reîntrupării va fi mai bine şi pe larg cunoscută, şi omenirea trezită la o conştiinţă mai luminoasă va avea o altă conduită, fiind iubitoare a tot şi toate ce au fost create de Fiinţa supremă. Doamne, luminează sufletele noastre să nu mai greşim, căci acum ştim că totul se plăteşte prin suferinţă! Amin.

Liberul arbitru este atât de redus, încât aproape nici nu există. Egalitate, fraternitate, libertate” – o himeră ce în veci nu se va realiza, nici în Cer, nici pe pământ

Extras din cartea: Din Tainele Vietii si Ale Universului, de Scarlat Demetrescu

Azi îţi voi vorbi despre liberul arbitru. Din capul locului afirm că liberul arbitru este atât de redus, încât aproape nici nu există. El este o jucărie, o amăgire trecută prin faţa celor mici. Duhurile mari ştiu că lumea se conduce după legi şi că cei ce prin ignoranţa lor se abat de ia ele se pedepsesc. Domnul nostru Iisus Christos a spus: „ Omul trebuie să se mântuiască „, adică să se silească să-şi trăiască viaţa conform legilor divine. Presupunerea unor oameni că duhul e lăsat în voia lui să facă ce vrea, este un mare neadevăr. Ştiu că veţi spune că duhurile spaţiale au afirmat că duhul are libertatea să aleagă o faptă conformă sau nu legii. Eu afirm că dacă cineva din lumea noastră a făcut această afirmaţie, nu a spus adevărul. A vrut să vă dea iluzia că aţi putea face sau nu ceva, conform legii.

Adevărul comunicat este o informaţie cu un conţinut cu atât mai larg, mai profund şi mai lămuritor, cu cât duhul ce-1 primeşte este mai evoluat. Pentru unul se spune: „Nu ucide!” Pentru altul acest comandament este explicat: „Nu ucide, pentru că împiedici şcoala duhului închis în acel trup”. Pentru al treilea, un duh şi mai înalt, se spune: „Nu ucide, căci dacă nu s-ar aplica pedeapsa toţi oamenii ar ucide şi s-ar distruge ordinea în univers. Or totalitatea creaţiilor există şi progresează numai în virtutea ordinii şi conducerii prin legi”. Şi aşa mai departe, din treaptă în treaptă.

Dar omul trupesc, singur, nu ar fi ştiut niciodată asemenea cunoştinţe. Tot ce se ştie, tot ce se inventează, tot progresul’făcut în lumea voastră, totul vine de la noi, fie prin întrupare, fie prin reamintirea vagă a celor aflate noaptea de la noi. Eu sunt liber să lucrez, să gândesc, dar toate acţiunile mele sunt îngrădite de regulile comunităţii din care fac parte. Gruparea mea este liberă şi totuşi îngrădită de marele val cu care am venit cândva pe această planetă. Dar şi această vastă grupare este supusă regulilor stabilite de Guvernatorul Pământului, de legile Sfântului Duh. Noi şi El suntem cu toţii supuşi altor reguli, legilor Guvernatorului solar. In fine, cu toţii, mici şi mari suntem supuşi legilor Tatălui central.

Vedeţi ce de îngrădiri, ce de reguli, ce de legi! Incearcă să te mişti altfel şi să faci ce ţi-o trece prin minte. Dacă prin îndrăzneala sau nesocotinţa ta vrei să cunoşti asprimea legilor, o poţi face, dar vei suferi amarnic şi te vei căi de pasul tău nebunesc. Numai Unul singur, Fiinţa supremă a posedat odată libertatea deplină, dar şi El s-a îngrădit, s-a legat pe El însuşi, prin legile de El decretate. Aşadar cosmosul este condus de Voinţa Unicului Tată. Dacă duhul trebuie să se supună legii Tatălui, a Fiului, a Sfântului Duh şi a tuturor superiorilor săi, ce s-a mai ales de liberul său arbitru? Nimic. Aşadar oricărui duh care va spune că el se poate duce unde vrea, că poate face oricând şi oriunde ceea ce îi dictează fantezia, să ştiţi că i se poate da titlul de mincinos.

Tatăl creează, conservă şi conduce lumile create prin legea Sa morală. Dar cum El nu poate conduce singur puzderia de lumi, este ajutat de Copiii Săi majori, aplicatorii codului Său universal asupra tuturor entităţilor şi formelor. La început, spiritele tinere nu pot servi Tatălui, ele având nevoie să fie conduse. Numai spiritele bătrâne, de miliarde de ani, reprezintă în lume pe Tatăl central, dar ele nu fac voia lor, ci Voia Centrului. Ele conduc lumile create în numele Centrului. Ele sunt miei pe lângă Tatăl central, dar aplică legea în numele Tatălui, care le-a dat această autorizare specială. în creaţie nu există egalitate, ci doar supunere şi activitate armonizată cu gândirea şi activitatea Celui veşnic. Marile grupuri de spirite nu cuprind entităţi egale între ele.

Codul moral al veşniciei nu cuprinde în el ideea de egalitate. în lumea terestră s-a proclamat odată: „Egalitate, fraternitate, libertate” – o himeră ce în veci nu se va realiza, nici în Cer, nici pe pământ. Nefiind egalitate, nu poate exista fraternitate de idei şi nefiind egalitate şi fraternitate de idei, nu poate exista nici libertate de interpretare. Nu există egalitate, deoarece Tatăl a creat, creează şi va crea mereu duhuri. Cum ele sunt născute în timpuri” diferite, totul este ierarhizat de Tatăl, din veşnicie până-în veşnicie.

Nici la Tatăl, în Sfera divină nu există egalitate, ci numai ierarhie. Acolo stăpâneşte doar Iubirea, o fraternitate din principiu, dar nu de idei. Acolo nu se iubeşte pe X, Y şi Z ca indivizi, ci se iubeşte totul, în principiu, pentru că toţi sunt fiii aceluiaşi Tată. în Sfera divină şi oriunde în creaţie nu este libertate, pentru că trebuie să te supui regulilor stabilite. Acest cod este ştiinţa ştiinţelor, cartea cărţilor. Acest cod a fost gândit de Creator şi gândul Lui s-a înscris în arhiva universului. Liber, libertate sunt cuvinte, dar duhul nu este liber niciodată. Orice duh este liber să citească arhiva universului, dar duhurile fiind de grade evolutive diferite, fiecare va interpreta după nivelul său. Aşadar nu există egalitate nici în judecată, nici în cunoaştere. Fiecare duh va comenta ordinele înscrise în eter după vechimea sa şi după şcoala urmată.