Povestea lui Catalin

Catalin a ajuns la mine adus de familia lui, sora, mama, matusa si unchiul lui. Mama lui imi arata un teanc de scrisori medicale de externare, analize, recomandari. Catalin are tripareza spastica din nastere. Acum are cam 16 ani si de la nastere si pana acum a stat mai mult prin spitale decat pe acasa. A venit intr-un carut cu rotile tinandu-si membrele superioare flectate rigid aproape complet si asezat intr-o pozitie semilaterala care sa-i permita sa isi tina piciorul flectat sub sezut. Era cuprins de tramspiratii reci, abundente desi nu se misca deloc.

Comunica normal desi are un usor retard. Impreuna cu mama si cu unchiul lui am reusit sa il asezam cu greu pe masa de masaj insa provocarea pentru Catalin este sa ramana pe burta. Are si abdomenul contractat si curand imi dau seama ca trebuie sa fiu atent sa nu ma las lovit de gamba dreapta care revine violent din extensie in flexie pe coapsa, de parca ar fi trasa ca un arc foarte puternic. Incerc sa ii fac putin masaj shiatsu la coapsa cu mana dreapta in timp ce ii tin controlata glezna dreapta cu mana mea stanga pentru a nu ma lasa lovit de contractiile involuntare. Unchiul lui tocmai a terminat cursul cu mine si vroia sa vada in ce masura il putem ajuta pe nepotul lui. La momentul discutiei, nu a stiut sa imi spuna exact diagnosticul, a putut sa imi spuna doar ca este in carutul cu rotile. Mi-am facut o regula sa ofer un dram de ajutor oricui imi cere, asa ca am acceptat.

Dupa un masaj de de 30 de minute, Catalin nu a reusit sa scape de tripareza spastica. Insa s-a simtit mai bine in corpul lui in acea zi, noaptea a dormit mai bine si, poate fara sa isi dea seama, s-a simtit din nou ca o fiinta umana pentru simplul fapt ca cineva a pus mainile pe el, chiar daca era transpirat leoarca si avea miscari involuntare. Unchiul lui a preluat sarcina sa ii faca un masaj shiatsu cel putin o data la o saptamana, deoarece deplasarile din afara Bucurestiului sunt un chin si pentru Catalin si pentru familie.

Acum as vrea sa il vad pe orice preot sau chiar pe marele saccsiv cum il privesc in ochi pe Catalin si ii spun ca exista o singura sansa la mantuirea sufletului, ca reincarnarea este o iluzie. Poate ca retardul usor al lui Catalin il va impiedica sa aiba o discutie inteligenta cu argumente despre reincarnare, dar nu si pe mine.

Daca reincarnarea nu exista, Catalin are o singura sansa la mantuire. O singura viata pe care o petrece mai mult in dureri, de la trezire pana la culcare si de cele mai multe ori si in timpul noptii. Daca asta e singura lui viata si implicit singura lui sansa la mantuire, oare cum as putea sa ii vorbesc despre un Dumnezeu drept si milos dar care nu acorda sanse egale la mantuire?

Nu sunt clarvazator, nu cunosc cauzele care l-au dus pe Catalin in aceasta situatie, insa stiu ca povestea lui Catalin nu incepe la nasterea lui. Faptul ca a aparut sub ochii mei intr-un asemenea hal de suferinta inseamna pentru mine ca nu l-am iertat pentru orice mi-ar fi gresit.

Atunci cand un alt suflet iti greseste iar tu nu poti ierta si ceri sa ii vezi suferinta, atunci, Universul noteaza si iti indeplineste dorinta. Il vei vedea suferind, dar nu cand vrei tu, ci atunci cand decide Dumnezeu. Intr-o alta viata, il ai ca pe un membru al familiei tale sau iti apare in viata ta la un moment dat. Nimeni nu apare in vietile noastre intamplator. Toti ne aduc informatiile pe care am cerut sa le primim.

Mama lui Catalin s-a resemnat, nu mai cauta raspunsuri la intrebarea <De ce mie? De ce lui Catalin?>. Preotul ei din sat i-a spus simplu: <Pai, asa a vrut Dumnezeu! >. De parca Dumnezeu ar fi un tiran plin de mofturi, plin de ifose care unora le da sa se nasca in lux, altora in saracie, unora in boala si altora in sanatate, unii genii, altii retardati. Dar toti cu o singura sansa la mantuire! Ati mai auzit o aberatie mai mare ca asta? Nu merita oare sa il compatimesti pe unul care aduce o asemenea injurie lui Dumnzeu? Cum sa afirmi ca Dumnezeu este un dumnezeu al hazardului, care arunca la voia intamplarii suferinta si fericirea, agonia si extazul?

Dumnezeu este drept si iubitor, nepartinitor.  Scarlat Demetrescu va explica asta mai frumos decat am facut-o eu:

Suferinţele nu sunt jocul întâmplărilor, întâmplare nu există în natură. Totul e orânduit, totul se mişcă voit, şi după norme de o armonie şi exactitate necuprinsă de mintea noastra.

Un om cu sănătatea, inteligenţa, situaţia sa socială, cu toate însuşirile fiinţei sale pământeşti, sufleteşti şi spirituale, este rezultatul unei serii nesfârşite de cauze, produse de el în alte vieţi. In existenţa omului nu intervine ceea ce lumea numeşte „întâmplare”

” S-a mai zis că ideea reîntrupării nu înalţă spiritul. Părerea aceasta e cât se poate de necugetată. Cum poate fi înălţătoare ideea că după moarte spiritul omului pleacă în cer şi acolo duce o viaţă de visare extrafizică, nefăcând nimic, stând alene mii şi milioane de secole?! Unde şi cum mai avansează el când a părăsit viaţa terestră din fragedă copilărie sau direct de la coarnele plugului? Adevărul este că după ce spiritul şi-a analizat toată viaţa pământească şi a tras învăţămintele folositoare, este cuprins de o iubire nesfârşită faţă de cei lăsaţi pe pământ, faţă de întreaga umanitate, în credinţa că – prin experienţa dobândită în suferinţele şi greşelile sale trecute – le poate fi de folos, doreşte să revină pe pământ, cu scopul de a-i îndruma şi sfătui să nu repete răul făcut de el altădată, îndemnându-i să se ridice la fapte bune, care i-au procurat fericire în spaţiu, provocând astfel, după puterea lui, progresul fraţilor săi pământeni.

Dorinţa duhurilor evoluate de a reveni pe pământ, pentru sprijinirea şi povăţuirea celor înapoiaţi nu este oare un act sublim, ce concordă cu iubirea la care ne-a îndemnat strălucitul Spirit, sublimul nostru Domn şi Dumnezeu Iisus Christos? Care concepţie este mai nobilă? Să trăieşti etern într-un paradis, în mod inactiv şi numai pentru tine, egoist, ori să revii periodic pe pământ şi să participi la progresul omenirii, să-i ajuţi pe fraţii tăi mai tineri, care şovăie ori cad în drumul evoluţiei lor?”

Extras din

Reîntruparea nu este o noţiune contrară credinţei creştine!

4 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Monica L spune:

    „Nu sunt clarvazator, nu cunosc cauzele care l-au dus pe Catalin in aceasta situatie, insa stiu ca povestea lui Catalin nu incepe la nasterea lui. Faptul ca a aparut sub ochii mei intr-un asemenea hal de suferinta inseamna pentru mine ca nu l-am iertat pentru orice mi-ar fi gresit.

    Atunci cand un alt suflet iti greseste iar tu nu poti ierta si ceri sa ii vezi suferinta, atunci, Universul noteaza si iti indeplineste dorinta. Il vei vedea suferind, dar nu cand vrei tu, ci atunci cand decide Dumnezeu. Intr-o alta viata, il ai ca pe un membru al familiei tale sau iti apare in viata ta la un moment dat. Nimeni nu apare in vietile noastre intamplator. Toti ne aduc informatiile pe care am cerut sa le primim.”

    Nu prea inteleg: pentru ca te-a afectat suferinta lui, il simti legat de tine asa cum ai spus mai sus. Daca acest om nu ar fi legat de tine karmic, cum i-ai percepe suferinta: cu detasare, fara implicare emotionala?

    1. viorelmihai spune:

      Nu m-a afectat suferinta lui, am spus doar ca faptul ca l-am vazut suferind inseamna pentru mine ca am cerut sa vad suferinta lui, ca la un moment dat nu am facut iertarea completa. Nu stiu daca sunt legat karmic, suna cam greu pentru mine termenul asta. Cred ca termenul mai apropiat ar fi compasiune, scuze, o sa scriu mai mult mai tarziu.

  2. Daniela spune:

    M-am regasit in povestile de aici. Dupa trezirea mea as spune ca as reveni fericita pe pamant pentru orice se afla minunat aici. Cand am cazut prima oara a fost crunt, dur, dar doar asa mi-am regasit spiritualitatea, doar asa am descoperit cum ma tine Dumnezeu in palme cand eu credeam ca M-a uitat in suferinta, ba mai mult de atat, L-am invinovatit candva pentru suferintele mele trupesti si pentru framantarile sufletesti. Dumnezeu nu uraste si nu pedepseste pe nimeni, ne iubeste si chiar atunci cand credem ca suntem uitati, atunci El e cu noi mai mult, dar orbiti de suferinte nu vedem si nu simtim semnele care sunt la tot pasul.
    Impresionanta povestea lui Catalin, cu siguranta Dumnezeu e cu el in fiecare moment din viata lui pe pamant. Mi-a amintit de cineva drag din trecut. Candva, eu o asistenta medicala pe sectie de pediatrie intr-un spital din Romania unde actul medical se facea ca pe front cu improvizatii care mai de care desprinse din filme de groaza. Eu asistenta dura, scolita, premiata, cu un ego hranit profund cu diplome si premii, cu drept de practica inca din timpul scolii, intr-o echipa de medici care aveau curajul sa ma lase singura de garda; eu care “functionam” dupa niste reguli absurde, daca aveam explicatii pentru orice ma simteam in siguranta, daca nu, lumea mea se clatina zdravan. Eu care spuneam “mamaie, nu vrei sa inghiti bulina asta ca e prea amara, pai e amara ca viata si boala ta ca sa simti ca probabil meritai pedeapsa asta, nu esti degeaba aici”, nu vrem sa stam la injectie, lasa ca ne leaga Dana de pat si o sa stam. Eram Dana, ma prezentam asa, Daniela/Dani mi se parea ca-mi scad din duritate si prestigiu. Acum sunt Daniela care e sensibila cand aplica o presiune prea mare cu un deget in shiatsu…Probabil mai demult i-as fi bagat degetele in ochi fara mila maestrului meu. Acum reusesc cu succes, fara efort sa plang cand citesc o carte sau vizionez un film.
    Asadar inconjurata numai de boala, suferinta, durere, m-am atasat de un copil al nimanui adus din cand in cand la spital de la un centru, nascut prematur si abandonat, o saptamana la spital, adus pe linia de plutire, trimis inapoi si tot asa timp de vreo 7 luni. Patul 4 de la salonul 9, asa erau numele pacientilor mei pentru mine, niste trupuri in niste paturi reci, in niste saloane sumbre. Vine si ziua in care se termina suferinta numarului 4, dupa multiple incercari de reanimare, copilul cu niste efectiuni cumplite, isi varsa o parte din organele interne, scena de groaza, apare linia continua, toata echipa se retrage cu capul in jos si fac pasi inapoi de la marginea patului. Eu ma infig in trupul micutului si-l smulg de acolo si ma prabusesc pe jos strigand “de ce nu vrei sa traiesti iubire?!” si iubirea deschide ochii si-mi zambeste, ma priveste cateva secunde si apoi se duce. Medicii imi spuneau tot timpul sa nu privesc un muribund in ochi niciodata pentru ca o sa vad moartea si nu o sa-mi mai pot face meseria. Eu spun ca ceea ce am vazut in ochii aceia si ce am simtit a fost viata nu moarte, daca as putea explica in cuvinte, as spune ca acel suflet se ducea catre viata, murim ca sa ne nastem, avea ceva de izbavit aici si trecerea prin lumea asta a fost scurta, doar ca noi toti l-am tinut captiv in acel trup prea mult timp. Mi-a raspuns pentru ca pentru prima data in cele 7 luni m-am adresat sufletului cand l-am strigat, am strigat din suflet catre un suflet cu iubire, de asta avea nevoie. De ce n-am facut asta atata vreme, de ce ce nu i-am oferit o mangaiere, o imbratisare, o vorba blanda in toata existenta lui aici? Poate ca aveam prea multi nori de alungat si intuitia mea era adancita, ratacita dincolo de ei. Am realizat ca am iubit doar trupul, mi-am iubit meseria, am fost apreciata continuu de colegi, pacienti, nu am gresit niciodata, dar am iubit doar corpul uman, cu obsesie de multe ori, am uitat de partea importanta. Ma intrebam mereu care e partea minunata din aceasta meserie, pentru ca mi-am dorit sa ajung s-o fac crezand ca e minunata, dar ceva se clatina, imi placea, dar nu intelegeam tot si mi-am dorit din tot sufletul sa cunosc si sa traiesc si partea frumoasa si aveam s-o primesc mai tarziu ca un dar pretios.
    Ma las de meserie o vreme si viata ma duce “din greseala”, dar nimic nu-i intamplator in mijlocul unor familii cu copii cu anumite probleme de sanatate. Devin asistent-babysitting pentru niste copilasi nascuti cu scopuri: “l-am facut ca sa salvez casnicia”, “l-am facut ca sa-i demonstrez ca pot sa fac copii”, “l-am facut ca sa mosteneasca imperiul x” etc, cunosc parinti pentru care proprii copii sunt niste “chestii” pentru “ceva”, suna groaznic, dar exista din pacate. Suflete nascute cu niste tare cumplite si care au nevoie de iubire si nimeni nu le-o ofera si am invatat ca iubirea vindeca tot, miracolele chiar exista, doar ca Dumnezeu cand ne da aceste semne e atat de subtil incat nu vedem, nu simtim intotdeauna si pierdem trenul si se intoarce din nou in aceeasi gara si tot il pierdem pana cand ne izbeste drept in fata si atunci ne trezim. M-am trezit asistenta de suflete, nu studiasem asta, nu exista un protocol sau o prescriptie cu indicatii clare, dar toate aceste suflete mi-au dat indicatiile divine si vii de care aveam atata nevoie. M-am bucurat din plin de tot, fiecare respiratie calda simtita pe pielea mea, fiecare suspin, fiecare geamat in patut, fiecare baita, fiecare suras si ma intrebam uneori cine avea nevoie mai mult de toate eu sau ei-“relatie reciproc avantajoasa”-, cand oferi din suflet si nu astepti nimic chiar iti vine inzecit si in cel mai minunat mod, iubirea neconditionata chiar curge natural, doar ca o primim doar atunci cand suntem pregatiti, e la tot pasul in tot si in toate si ni se cuvine tuturor. Si am reusit sa fac si act medical de calitate, nu am mai legat pe nimeni de pat ca sa pun o perfuzie cu tipete, funia dureroasa s-a transformat intr-o mangaiere si-o soapta in liniste si a mers perfect de fiecare data. Mame care nu suporta sa-si auda pruncii scancind, plangand, eu ajung sa le spun ca e ca un cantec divin si ca nu pot dormi fara sa-l ascult si ca se pot inveli cu sunetul din baby-phone ca si cu un asternut cald, dar le imi spun ca sunt nebuna. Suferinta isi poate duce evolutia in ritmul ei, dar sufletul are nevoie de iubirea de mama, daca il vede urat si stramb si continuu in boala, nu-l mai poate iubi? Dumnezeu ne iubeste si bolnavi si sanatosi si frumosi si mai putin frumosi.
    Poate aceste suflete au niste karme din alte vieti, sau poate gandurile si planurile parintilor si-au pus amprenta in viata lor inca inainte de-ai concepe, poate Catalin are o karma din alta viata, Dumnezeu stie. Iar faptul ca aceste suflete apar in viata noastra si noi in viata lor e doar acel semn pentru fiecare, totul are un scop, totul e o lectie. Depinde cat de deschisi si pregatiti suntem s-o primim la momentul respectiv.
    Multumesc Viorel!

    1. viorelmihai spune:

      Daniela, multumesc pentru tot ce ai scris. O zi minunata ca tine iti doresc,
      Viorel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s