Adam a cazut sau s-a ridicat?

Deci, avem un Dumnezeu si doi protoparinti, Adam si Eva. Mai adaugam un Eden cu un pom al cunoasterii in centru si un sarpe. Dumnezeu explica regulile, faceti ce vreti mai putin sa va atingeti de pomul cunoasterii. Ce a urmat, stim si traim cu totii: incalcarea restrictiei si alungarea din Eden.

Dar daca Dumnezeu stia dinainte rezultatul acelui experiment? Oare nu stia Dumnezeu ca Adam trebuie sa muste din acel fruct? Daca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, adica este un Dumnezeu, putea oare natura lui sa accepte o limitare fara sa inteleaga de ce? Momentul in care Adam alege sa muste din mar este momentul in care subconstientul lui ii spune: Tu esti Un Dumnezeu, nu poti accepta o limitare a libertatii tale! Acela a fost un test pe care Adam l-a trecut, in adancul lui a stiut ca era Dumnezeu si ca nu putea accepta limitarea. Dar ne-acceptarea limitarii se plateste scump si este un pret pe care numai cei puternici se angajeaza sa il plateasca.

 Asa curge invatarea de fapt: ca sa invatam sa respectam regulile, trebuie mai intai sa le incalcam. Trebuie sa simtim pe pielea noastra ce inseamna neascultarea. Abia dupa ce am simtit suferinta, am invatat lectia si abia atunci nu vom mai pacatui nici cu gandul.

Fara p***e pe Muntele Sfant!

Disclaimer: Nu sunt un pudic, dimpotriva, dar asa cum am mai spus fiica mea cea mare imi citeste blogul si de fata cu ea incerc sa folosesc un limbaj cat mai uman, asa ca va las pe voi sa completati stelutele, desi asta poate ar reduce din agresivitatea postului. Acesta nu este un articol anti-ortodoxie ci unul care incearca sa puna o oglinda in fata ortodoxiei. Daca nu va place ce vedeti, nu este vina nici a mea, nici a oglinzii.

Cand eram in vremea liceului, aveam un coleg pe care il chinuiau rau hormonii, de altfel ca pe toti baietii la varsta pubertatii si a adolescentei, dar la el se manifesta si printr-o rautate de limbaj. Ori de cate ori vedea o femeie, o domnisoara sau o doamna, invariabil ne spunea : uite si p***a asta! Misto. Daca venea din oras si il intrebai unde a fost iti spunea ca a fost  la un suc cu o p***a. Practic, el cand se uita la o femeie, el nu vedea decat p***a. Scurt si la obiect, dar si sincer, asta vedea el. Nu am talent scriitoricesc si nu pot reproduce aici maniera exacta, dar sunt sigur ca multi dintre voi ati avut si poate mai aveti colegi / prieteni care au acest mod de gandire si stiti la ce ma refer. Este o violenta de limbaj, parca cu atat mai dura cu cat este extrem de sincera.

Amintirea acelui coleg mi-a venit in minte afland despre interdictia impusa femeilor de a calca pe Muntele Sfant Athos. Din punctul meu de vedere, interdictia este una pur sovinista, masculina. Sper sincer ca nu am inteles bine ca aceasta restrictie se extinde inclusiv la animalele care au voie sa intre pe Muntele Sfant: nu este permis accesul oilor, caprelor, vacilor, scroafelor. Daca asa este cazul, introducerea femeilor pe aceasta lista de interdictii spune totul si imi justifica prfect titlul.

Istoria vietuitorilor pe Muntele Sfant abunda in Sfinti Parinti daruiti de Dumnezeu cu darul inaintevederii, ca sa ma exprim in limbajul de lemn al ortodoxiei. Oare nici unul dintre ei nu stie ca sufletul nu are gen? Interdictia doar pe baza de sex este una complet stupida si anacronica si demonstreaza inapoierea celor care au impus-o si a celor care o mai sustin si astazi. Mantuitorul nu a cerut niciodata sa fie urmat doar de barbati, nu a fugit de compania femeilor, nu s-a temut sa vorbeasca cu ele. Cand Mantuitorul statea de vorba cu o persoana, ea inceta sa mai fie femeie sau barbat, era doar un suflet care cauta alinarea unei suferinte, o povata, un sfat bun. Pentru mine, in acest sens, exemplul Mantuitorului este suficient.

Ce inseamna interdictia pentru femei pe Muntele Sfant? Simplu: cand calugarii privesc o femeie nu reusesc sa vada mai mult decat o femeie, sa vada un suflet care cauta ajutor. Ei raman la nivelul colegului meu de la liceu, nu reusesc sa treaca peste acest nivel.

Ce sa ne mai miram cand citesc pe blogul lui Saccsiv ca Sf. Ioan Gura de Aur invata ca locul femeii este la gherghef?? Poti oare sa mai spui ceva? Ce sa ne mai miram daca insusi Sf. Apostol Pavel ne invata in Epistola intai Corinteni: “Ca in toate Bisericile Sfinte, femeile voastre sa taca in Biserica, caci nu le este ingaduit sa vorbeasca, ci sa se supuna, precum zice Legea .” Deci nu are importanta ce are de spus, femeia trebuie sa taca, fiindca asa spune Legea!!! Oricum, legea a fost apoi extinsa si la barbatii mireni, astazi doar preotii mai vorbesc in biserica, in predicile lor monolog, de parca ii mai asculta cineva.

E trist, foarte trist! Oamenii astia trebuie sa fie luminatorii acestei lumi si ei sunt orbiti de propriile lor limitari. Ne mai miram ca astazi este atat de mult intuneric in lume? E usor sa dam vina pe intuneric, pe diavol, pe masoni, dar cand vom invata sa ne asumam responsabilitatea? Cand va avea Ortodoxia curajul sa se priveasca in oglinda?

PS: un mistic spunea candva ca acum traim zilele Patriarhatului, dar aceasta planeta a cunoscut candva si era Matriarhatului, cand a existat un munte sfant pe care barbatii nu aveau voie sa intre, accesul fiind permis doar Preoteselor. Ceea ce traim acum, pare a fi o refulare a acelei frustrari pe care barbatii au trait-o candva, cand erau exclusi dinn altare si cand nu aveau voie sa imbrace hainele preotesti. Daca privesti astazi hainele preotesti, o sa constati ca aduc destul de mult cu vestminte femeiesti, fara pantaloni, robe lungi, esarfe lungi si bineinteles, nelipsitele lanturi de aur de la gat. Daca asa ar sta lucrurile, ar insemna ca se confirma legea ritmului, si ca ne indreptam spre o noua era a matriarahatului, sau poate ca vom ajunge la un echilibru.

Inchei cu finalul de la Principiul genului: Pentru aceia care sint puri (curati sufleteste) totul e pur; pentru acei care sint murdari, totul e murdar.

 

 

Actualizare 06.01.2012

Am descoperit pe Blogul Apologeticum un articol care explica interdictia aplicata femeilor, legea Avatonului. Din acest articol am aflat cu intristare ca, intr-adevar:

„Calugarii athoniti au ales locul, salbatic si neumblat, si tot ei au zidit manastirile si bisericile de pe stanci. Calugarii au sfintit locul, cu rugaciunile si sangele lor, si tot calugarii au hotarat, intr-un glas, ca “avaton-ul” sa ramana valid, indiferent de legile si poftele lumii pagane.”

La granita dintre Muntele Athos si Grecia se afla gard de sarma, care are din loc in loc panouri metalice pe care este scris “avaton-ul”, adica interdictia accesului femeilor pe teritoriul republicii monahale. Acest act este semnat de toti marii stareti ai manastirilor athonite de astazi. Pe intreaga insula nu se afla nici macar animale de sex feminin, afara de gaini si pisici, cat si de pasarile salbatice.

Fiind intrebat un parinte, de ce calugarii tin atat de mult la “avaton-ul” Sfantului Munte, a raspuns, zicand: “Pentru ca iubesc femeile.” Cine are urechi de auzit, sa auda! In intreg Sfantul Munte nu am intalnit nici un parinte care sa urasca femeile, ori care sa le dispretuiasca. Toti calugarii athoniti indeamna familia spre fapte cuvioase si, cu multa dragoste, vorbesc despre mama si despre sotie, despre sot, despre tata si despre copii.

Am gasit si o formulare de protest foarte frumos alcatuita:

Aceasta decizie (avatonul) a fost luata cu o mie de ani in urma, in timpul perioadei intunecate a Evului Mediu in Europa si reflecta conditiile sociale ale acelei ere. Astazi, egalitatea genurilor si drepturile femeilor au fost acceptate si recunoscute universal. Prin urmare, aceasta decizie nu mai poate fi legitima, deoarece este in dezacord nu numai cu perceptia dominanta asupra drepturilor femeii, ci si cu religia crestina si credinta insasi. Ma intreb, pe ce Evanghelie, pe ce dogma se intemeiaza aceasta decizie, care interzice la jumatate din specia umana sa intre in Muntele Athos?

In societatile democratice nu pot exista tabu-uri. Respectul pentru traditie nu poate fi folosit ca alibi pentru restrangerea drepturilor omului si impunerea de discriminari pe baza de gen. Monahii athoniti trebuie sa-si reconsidere decizia care atribuie unuia dintre genuri un privilegiu negat celuilalt, tratandu-l pe ultimul (propriile lor mame) ca pe copiii unui Dumnezeu mai mic. Nici o traditie, nici un obicei nu poate fi deasupra respectului pentru drepturile omului si demnitatii umane. Anna Karamanou

Ce se va intampla daca “avaton-ul” se va desfiinta ?

Parintii din Sfantul Munte, spun intr-un glas: “Daca femeile intra aici, vine sfarsitul lumii. Asa ne-au invatat batranii nostri, asa au profetit sfintii nostri, care erau facatori de minuni, cuviosi, asceti sau nebuni pentru Hristos.” Acest lucru este marturisit de toti parintii athoniti contemporani.

Parintele Dionisie mai spunea ca femeile credincioase nu trebuie sa intre in Sfantul Munte nici daca legile civile o vor permite. Maica Domnului a cerut sa nu intre picior de femeie acolo. Si Maica Domnului se va intrista cand va vedea ca oamenii nu tin seama de dorinta ei.

La ce varsta trebuie duse vacile la taur?

Articol marca Saccsiv: Parintele Cleopa ne invata sa ne maritam fetele de tinere. Noi insa suntem niste razvratiti neascultatori si ca atare din ce in ce mai multe adolescente desfraneaza cumplit …

Pe lângă sintagma „răzvrătiți neascultători”, (oare cum arata un răzvrătit ascultător?), as prefera sa mai acord putina atentie constructiei „sa ne maritam fetele”. Marea problema este ca verbul este conjugat la diateza pasiva, parca asa se numeste. Adica, pe scurt, la ca varsta sa decid eu ca parinte sa se marite fetele mele. Si mai pe scurt, nu e treaba mea. Intrebarea lui Saccsiv s-ar potrivi mai bine pe un forum de zootehnie: „La ce varsta trebuie sa ne ducem vacile la taur?”

Lasand ironia departe, este trist sa vedem cat de lipsita de resurse este ortodoxia in domeniul sexualitatii umane. Confruntati cu problemele pubertatii la fetite, marii duhovnici si Sfintii Parinti recomanda maritarea fetelor la vartse fragede de 15 -16 ani, ca „sa nu desfraneze”. Cand am citit aceasta solutie, aproape mi-a venit sa urlu. Cum sa mariti un copil de 15 ani?? Cum sa pui un copil de 15 ani sa creasca un copil? Sau doi copii?

Decat sa se documenteze ce se poate face in acest domeniu, ce au descoperit orientalii in domeniul sexualitatii, SP aleg reprimarea sexualitatii sau maritarea fetelor de la varste fragede. Nu sunt un expert in domeniu, dar stiu ca energia sexuala poate fi cultivata, rafinata, elevata in chakrele superioare si sublimata prin meditatie, prin rugaciune. Energia sexuala este energia vietii, este unul dintre cele mai minunate daruri de Dumnezeu. Sa alegi reprimarea ei si sa recurgi la masura primitiva a incorsetarii unui copil intr-o cununie de la varsta de 15 ani mi se pare strigator la cer. Ce alegere poate face un copil la 15 ani??

Dar, fireste ca e mult mai comod sa spui ca „ratacirea indo-tibetana e de la diavol”. Cu siguranta de la Dumnezeu este sa fortezi un suflet de copil sa se marite la 15 ani, sa il duci in biserica si sa il pui sa jure cu mana pe evanghelie ca va iubi toata viata un alt suflet. De unde sa stie bietul copil ce va iubi la 20 de ani sau la 30 de ani sau la 40 de ani cand el nu stie nici ce face maine?

Pentru cine sunt toate slujbele de la Patriarhie?

Incep sa ma intreb pentru cine sunt toate slujbele astea de la Patriarhie. La fiecare 10 minute, se ridica rugaciune pentru PF, care ar mai fi cum ar mai fi daca nu i-ar canta toate titlurile deodata: , Loctiitorul Tronului Cezareei Capadociei, Mitroplitul Muntenei si al Doborgei, Arhiepiscopul Bucurestilor si Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane. Acum, fara gluma, cui foloseste citirea acestor titluri bombastice la fiecare 10 miunute?? Oare uita Dumnezeu vreodata vrenul din titlurile Preafericitului?

Sau trebuie sa i se reaminteasca turmei pentru ce a venit la biserica? Cand se striga numele Domnului nu se mai grabesc sa ii strige titlurile, i se spune mai simplu: Tie Doamne, toata slava! Atat, nici nu e nevoie de mai mult. Dar cand aud preotul de fiecare data reluand rugaciuni de pomenire pentru PF Daniel ma apuca o stare de greata. Sincera. De parca Dumnezeu ar fi vreun amnezic caruia trebuie sa i se reaminteasca la fiecare 10 minute sa ii dea sanatate Preafericitului. Fara gluma, poate nu ar strica sa i se mai scurteze din toata fanfaronada asta de titluri si sa i se spuna pe scurt, PF Daniel, Patriarhul Romaniei, pentru mine cred ca ar fi suficient.

Cand a devenit predica un monolog?

Duminica trecuta am urmarit cateva minute Sfanta Liturghie la Trinitas TV si la momentul predicii, am inceput sa ma intreb cand a devenit predica monolog. Oare macar la primii crestini a fost vreun moment in care predica sa fi fost un dialog? In intelegerea mea, predica inseamna cuvantul de invatatura al unuia mai luminat catre unul mai putin luminat, iar pentru ca asta sa se intample, ar trebui ca luminatorul sa il mai intrebe din cand in cand si pe obiectul luminarii daca  a inteles ceva, daca are ceva intrebari. In toate scolile prin care am trecut, profesorii ne-au explicat si apoi ne-au pus intrebari. Nu pot sa imi imaginez o materie la care profesorul intra in sala de curs, turuie si apoi iese pe usa fara sa raspunda la intrebari.

In ultimii 2000 de ani, toate slujbele au fost acaparate de preoti in timp ce mirenii si-au asumat si acceptat un rol de turma, pasiva aproape complet in timpul slujbei. Din cate stiu eu, poate ca singurul si ultimul mirean care a deschis gura in biserica este Iubitul nostru Presedinte cu ocazia vreunei canonizari. In rest, turma mirenilor, tace si asculta predica duminica de duminica.

Ori, cam de 2000 de ani, preotii acestia minunati tot predica dar pe noi nu ne mai intreaba nimeni daca intelegem ceva. De fapt, imaginea de la predica este o oglindire a situatiei in care a ajuns Biserica astazi: moarte clinica. Prin definitie, un organism este viu atunci cand primeste stimuli din mediul extern la care raspunde printr-o actiune externa. Ori, dragii nostri preoti de mult nu ne mai asculta si pe noi, cel mult pe la vreo spovedanie. Biserica nu mai asculta glasul turmei. Oile flamanzesc dar pastorii nu mai aud nimic. Oile striga dupa mancare, dar pastorul este prea ocupat de renovarea bisericii sau de indeplinirea targetului de vanzari la lumanari si icoane.

Cum ar fi fost oare daca Mantuitorul ar fi tinut doar monologuri? Este oare vreun moment in care Iisus a predicat si apoi a disparut fara sa dea explicatii? Poate ca se gasesc, dar cu siguranta acelea sutn exceptiile si nu regula, pentru ca Iisus este invatatorul desavarsit: aduce legea noua a iubirii aproapelui, o explica si apoi o demonstreaza prin sacrificiul sau, prin propria jertfa. Astazi, cei care sustin ca il urmeaza si ca ne pastoresc in numele lui au ramas doar la partea cu datul din gura, cu predica, explicatiile au disparut iar demonstratiile ce sa va mai spun.

 

Primul atasament

Sursa foto

Care este primul nostru atașament si care este obiectul lui? Osho spunea pe undeva ca primul atasament pe care ni-l dezvoltam este cel fata de pântecele care ne poarta timp de noua luni, iar momentul nasterii este o retrăire dramatica a alungării din Paradis. Cuprins si deprins cu căldura materna, fătul încearcă sa amâne momentul nașterii cat mai mult. E atât de bine înăuntru, de ce ar ieși afara? Înauntru, toate nevoile sale sunt indeplinite automat, mănâncă pe saturate, doarme pe saturate, este cald tot timpul. De ce ar părăsi acest mediu? De ce sa iasă afara? Dar iată, ca atunci cand s-a implinit timpul, ceea ce el considera ca ii este cămin primitor se contracta puternic si il arunca afara in doar cateva ore!

Cum sa nu iesi plangand? Cum sa nu intinzi bratele cautand sa te agăți de pereții aceia călduroși cu care erai atat de obișnuit? Dar, asa a rânduit Dumnezeu sa ne rupem de absolut orice lucru, persoana sau situație care devine obiect al atasamentului nostru. La o scara mult mai mare, umanitatea pare sa se afle acum in perioada de dinaintea travaliului daca nu chiar in timpul unui travaliu, la capătul căruia ar trebui sa ne re-naștem cu toții intr-o lume mai buna. Cand se pregătește sa se nască, fătul se așează cu capul in jos in ceea ce se numește canalul de naștere. Similar, astăzi trăim intr-o lume in care totul pare sa fie cu susul in jos sau cu josul in sus, deci cineva trebuie sa fie cu capul în jos. Apoi, tot mediul in care trăim pare sa se contracte, pare sa nu mai aiba răbdare cu noi, in special timpul se contracta atât de puternic, iar spațiul asemenea. Sunt semne ca momentul nașterii este foarte aproape.

Revenind la nou-nascut, dupa ce noua luni a locuit intr-un mediu umed, iata-l expulzat intr-un mediu uscat, senzatie cu totul noua pentru el. Este spalat, sters si infasat strans. Cuvantul cheie este strans, partea asta il face sa se simta oarecum similar cu felul in care s-a simtit in pântecul mamei. Daca se gândește bine, nu e chiar atât de rău nici sa fie îmbrăcat in haine, dar iată ca tocmai cand se obișnuia cu hainele, este dezbrăcat din nou de haine, spălat si îmbrăcat din nou. Ceva e in neregulă cu acesti oameni care il ingrijesc, de ce nu pot sa inteleaga ca un nou nascut are nevoie mare de stabilitate, trebuie sa poarte cat mai mult timp aceleasi haine.

Atunci când dezbraci un nou născut, mânuțele lui se agață cu disperare chiar de hăinuțe de parca i-ar fi teama ca nu va mai primi altele sau ca va fi trimis intr-un alt mediu cu alta consistenta. E greu de spus care sunt exact gandurile dim capul lui, dar fetele lor sunt atat de expresive, pana nu esti martor la un asemenea proces nu poti intelege.

Timpul va trece si acest mecanism al formarii de atasamente va fi tot mai rafinat si uneori camuflat cu cele mai luminoase intentii, dar este randuit ca toate atasamentele noastre sa fie distruse, mai devreme sau mai tarziu, cu mai multa sau cu mai putina suferinta. Asa cum odata, nou-nascutul se atasa de hainutele de pe el, adultul se va atasa mai tarziu de oameni, de relatii, de locuri, de obiecte, de situatii. Va sosi si clip despartirii de trup, iar in acel moment in care sufletul dezbraca haina trupului, daca nu esti pregatit sa te despărți de trup te vei agăța cu disperare de acest trup, încercând sa eviți inevitabilul. Probabil ca asta este ceea ce se intampla cu atat de multe suflete care se zbat intre viata si moarte.

Din păcate, dogma creștina actuala, rămasă fara doctrina reincarnării ii spune bietului muritor ca sufletul sau îmbracă o singura data haina trupului, ceea ce il face pe bietul suflet sa se lege tot mai mult de aceasta haina vremelnica. Nu este de bun simt oare sa înțelegem ca sufletul îmbracă de mii și mii de ori haina trupului pentru a-și face cât mai multe școli? Când vom înțelege acest lucru, suferința noastră la momentul despărțirii de trup va fi mult mai redusa, vom accepta ca un Părinte Iubitor ne îmbracă si ne dezbracă si iar ne îmbracă cu haine noi, din ce in ce mai mari, pe măsura creșterii noastre.