Managementul stresului inainte si dupa „Biology of perception”

NB: Orice articol despre managementul stresului trebuie sa inceapa cu un gand bun trimis catre cel care a fost Hans Selye, omul de stiinta care a originat conceptul de stress si considerat parintele studiilor moderne asupra stresului. Informatii mai multe gasiti la www.stress.org

Razboi sau pace?
In primul rand, trebuie sa intelegem ca suntem programati sa supravietuim. Suntem obligati sa supravietuim. In orice conditii. Aceste afirmatii eu le iau ad-literam, la inceput mai glumeam pe marginea lor, insa acum am inteles ca Existenta nu glumeste cand vine vorba de supravietuire, evolutie, perfectionare, instruire. Cel mai important aspect pentru supravietuirea individului este relatia sa cu mediul inconjurator. Noi asimilam permanent cantitati uriase de informatii din mediul extern pe care le interpretam insa in doar doua categorii majore: pace sau razboi. Nu exista cale de mijloc, nu exista jumatati de masura. Organismul se intereseaza permanent despre conditiile externe in care isi duce existenta. El trebuie sa stie tot timpul daca se afla intr-un mediu ostil, agresiv sau daca se afla intr-un mediu pasnic, prietenos.  Organismul isi regleaza mediul intern in functie de informatiile pe care le primeste despre mediul extern, cu alte cuvinte, se pregateste permanent ori de pace, ori de razboi.

Pregatiri de razboi – energia din interior curge spre exterior!
Atunci cand senzorii ne spun ca ne aflam in conditii de „razboi”, „agresiune”, organismul se adapteaza in consecinta: inchide sau reduce la minim toate functiile sale interne, inclusiv sistemul imunitar si pregateste arsenalul de forta, in special capacitatile neuro-musculare. Tot ceea ce inseamna proces intern trece pe plan secund ca importanta. Important este sa trecem peste „stresul” extern, sa scapam de „leopard”. Cu alte cuvinte, luam energia de la interior si o proiectam la exterior. Imi vine in minte acum tabloul Statelor Unite: pentru ca se percep permanent in stare de razboi, cheltuielile pentru inarmare sunt imense in timp ce sistemul de sanatate de acasa este in pragul colapsului.

Viata pe timp de pace – energia curge doar in interior
Atunci cand simtim ca traim intr-un mediu armonios, pasnic, lipsit de amenintari si agresiuni, organismul trece in faza de reparatie, reconstructie, refacere si crestere. Nu mai sunt cheltuite capitaluri de energie pentru inarmare, ele sunt folosite acum pentru dezvoltare, crestere si armonizare.

Concluzia: TOTUL SE REDUCE LA PERCEPTIE!
Aici este momentul in care mi s-au deschis ochii vizionand prelegerea lui Bruce Lipton, Biology of Perception . Informatiile despre mediul extern sunt decodificate, analizate primesc semnificatii in functie de sistemele noastre de credinte. Ceea ce eu percep ca fiind agresiune, intimidare pentru un alt individ poate fi un mediu de viata normal, banal. Spre exemplu: daca as pleca la miezul noptii la o plimbare prin Ferentari, nivelul meu de stres probabil ca ar fi mult mai ridicat decat cel experimentat de un locuitor al acelui cartier, care este perfect acomodat cu viata in acel mediu. Sistemul lui de credinte ii spune ca totul este OK, ca viata in Ferentari nu este nici pe departe o problema, este posibil sa o vada chiar ca pe o binecuvantare.

Pentru omul cavernelor, totul era simplu: amenintarile erau sonore, zgomotoase, rapide, puternice. Ragetul unui leu sau zgomotele produse de membrii unui trib advers cu sulitele in soare probabil ca nu lasau prea multe variante de interpretare a mediului extern, agresivitatea era clara, conditiile erau clar de razboi, fara nici un dubiu.

Insa, astazi, omul modern are prea putine provocari fizice, provocarea lui este sa asimileze, sa prelucreze, sa decodifice provocarile psihice, mentale, spirituale si emotionale. Aici vine marea surpriza, provocarile psihice atunci cand sunt interpretate ca agresiune sau stare de razboi produc aceleasi efecte devastatoare asupra mediului intern. Cu alte cuvinte, organismul va raspunde aproximativ in aceeasi termeni si atunci cand te fugareste un leopard dar si atunci cand simti in prezenta ta, in campurile tale, un agresor psihic, un intimidator.

_ _ _  _

va urma [sper sa gasesc ceva timp saptamana viitoare sa scriu o parte secunda]

 

Scoate-ti castile din urechi sau mai schimba ceva la playlist!

Saptamana trecuta am luat metroul ca sa ajung la o prietena si m-am amuzat din nou privind la ceilalti calatori din metrou. Era o vreme in care mergeam des cu metroul, acum merg mai rar, uitasem cum e privelistea cotidiana la metrou. Cel mai mult imi plac calatorii „profesionisti”: cum au intrat in metrou, chiar daca stau in picioare, scot dintr-un rucsac sau dintr-o geanta o carte sau un ziar din care citesc cu frenezie. De multe ori, au si casti in urechi, isi asculta probabil muzica preferata. Altii se joaca sau „lucreaza” pe telefonul mobil, tocindu-si degetele de ecranele smartphone-urilor din dotare. Cu totii par sa fie absenti de la „aici si acum”, cu gandurile duse pe coclauri.

Privindu-i pe cei cu casti mi-am dat seama ca asta era de fapt lectia pe care trebuia sa o invat eu: trebuie sa imi scot „castile” de pe urechi, sa devin receptiv pentru alte „mesaje”, pentru alta „muzica”. Cu totii ne creem sisteme de credinte, idei care devin tot mai rigide cu fiecare zi. Le adaugam la „playlist”, si eliminam din „playlist” tot ceea ce nu ne convine sau contravine ideilor noastre. Ne indepartam de cei care au pareri contrare, nu mai stim sa purtam o discutie normala, fara patos, cu cei care gandesc diferit de noi. Nu mai stim sa ascultam, ramanem blocati in propriul playlist.

 

Asteptam salvatori

De cateva zile, privesc la televizor imaginile dramatice cu oamenii ingropati cu tot cu case sub zapezi. E greu sa incerci sa mai comentezi ceva, incerc sa adun cateva ganduri sa ramana in scris cu speranta ca nu voi regreta mai tarziu ca am ratat inca o oportunitate sa tac.

Daca reusesti sa te desprinzi din perspectiva normala, incepi sa observi ca nu este totul o drama, este o lectie minunata atat pentru cei prinsi sub zapada cat mai ales pentru cei privilegiati ca mine care in acest viscol stau la caldura in case. Ca sa nu o mai lungesc prea mult, totul pleaca de la „exteriorul este copia fidela a interiorului”. Multi dintre noi suntem inghetati in propriile case cu pereti duri din propriile limitari. Zapezile s-au troienit in fata geamurilor si a usilor si doar prin „acoperis” mai este iesirea. Am petrecut atat de mult timp inzapeziti ca nu ne-am mai „hranit” de mult cu hrana adevarata, cat despre  „lumina” adevarata, nici nu se mai stie de cand nu s-au mai bucurat ochii nostri de ea.

Partea cea mai trista este insa ca ne-am obsinuit cu asediul zapezilor si al viscolului. Stam si degeram in casele noastre si asteptam tot timpul pe altcineva sa vina sa ne salveze. Stam si plangem in casele noastre inghetate dand vina pe Dumnezeu ca ne incearca prea tare. Nu mai stim cum se pune mana pe o lopata sa ne deszapezim singuri. Asteptam salvatori.

Frica de suferinta

Acum vreo zece ani, eram in America, inainte de Craciun si ma pregateam sa ma intorc acasa de la un mall. Desi conduceam de 6 luni o masina-sport veche, o Mazda RX-7, habar nu aveam ca are tractiune pe spate si este echipata cu cauciucuri de vara. Nici nu stiam diferenta intre tractiunea fata si spate si  nici nu stiam cum trebuie sa franezi pe zapada si gheata. M-am inscris pe banda de alergare pentru intrarea pe autostrada si nu am observat poleiul foarte subtire. Am accelerat puternic asa cum faceam de obicei ca sa intru in aceeasi viteza cu masinile de pe autostrada. In cateva secunde, masina a inceput sa derapeze, m-am panicat si am apasat frana la podea in timp ce trageam haotic de volan. Cineva acolo sus a trimis pe cineva acolo jos langa noi si masina noastra s-a oprit in dreapta drumului intr-un final. Daca ne-am fi dus in stanga, am fi ajuns sub rotile camioanelor imense americane si aceste randuri le-as fi transmis acum prin dicteu divin unui suflet mai sensibil. Am fost tentat sa spun ca am avut noroc ca am aterizat in dreapta si nu in stanga, dar mi-am amintit ca in viata omului nu intervine conceptul de „noroc” sau cel de „intamplare”.

Intr-un final, mi-am adunat inima si am pornit din nou masina si nu imi amintesc, sincer, prin ce miracol am ajuns acasa cu sotia mea care avea sa nasca peste numai trei zile. Masina aceea veche era prima mea iubire automobilistica, avusesem o relatie nebunatica o vara si o toamna superbe. Apoi, dupa acel eveniment, am parcat-o in fata casei si nu am mai condus acea masina niciodata. Am dat un anunt la ziar si am vandut-o in cateva zile, pentru ca oricum trebuia sa ne intoarcem in tara in cateva saptamani. Momentele in care am simtit ca pierd controlul asupra masinii au fost grele, lungi, interminabile. Nu stiu daca am avut timp sa ma gandesc ca suntem aproape de moarte, eram prea speriati amundoi. De atunci, am ramas cu o frica de a conduce pe zapada, gheata si polei.

Acum conduc numai masini cu tractiune pe fata si echipate cu ABS si cauciucuri de iarna atunci cand vine sezonul rece. Chiar daca intre timp am capatat ceva experienta la condus pe zapada, de fiecare data cand intru pe un drum acoperit cu zapada sau gheata, inima  imi bate mai puternic. Este probabil o rememorare a acelei experiente, care desi a ramas fizic cu 10 ani in urma, pare sa se fi intamplat in urma cu 10 minute de fapt.

Toate experientele care ne solicita dincolo de parametrii cu care suntem obisnuiti lasa urme adanci in noi. Care poate ne produc suferinte, traume care se lasa cu cicatrici. De fiecare data cand simtim ca este posibil sa retraim circumstantele care ne produc suferinta, intram in stare de alarma si facem tot posibilul ca sa evitam sa trecem din nou prin ele. Suntem atat de speriati de ideea de suferinta incat ratam asimilarea unei lectii mai inalte.

Toate lectiile pe care nu le invatam se repeta in vietile noastre, precum un elev care ramane repetent la aceeasi materie trebuie sa treaca mereu prin acelasi examen. Atunci cand lectiile dureroase, pline de suferinta bat la usa, noi ne baricadam, incercam sa fugim de ele, fara sa intelegem ca daca ele se repeta inseamna ca noi suntem cei care ratam lectia pe care suferintele ne-o aduc.

Despre apa

O prietena buna mi-a spus acum cateva zile ca una din marile provocari ale acestui an o constituie intelegerea apei. Chestia asta a venit ca un indemn pentru mine sa imi asez niste ganduri si reflectii despre miracolul pe care il numim apa. Vremea de afara cu ninsori viscolite si geruri cumplite ne face pe multi dintre noi „sa mergem pe apa”… adica pe gheata. Iata apa la una din cele doua extreme, cea in care este in forma solida, de gheata. Cand si cum ingheata apa? Cand este frig afara si apa isi pierde energia interna. Cu cat isi pierde mai mult din energia interna, cu atat apa devine mai rece si mai dura, de altfel, exact asa suntem si noi oamenii: cu cat avem mai putina energie interna, cu atat mai reci si mai duri devenim.

In stare lichida, apa este imaginea care ilustreaza perfect „renuntarea la asteptari”: ea curge si ia permanent forma vasului in care este pusa. In timp ce se revarsa, apa nu are nici o asteptare la felul in care trebuie sa arate vasul in care va curge. Ea pur si simplu curge, asa cum norii se lasa purtati de suflarea vantului. Atunci cand ingheata, apa isi pierde curgerea naturala, ea isi capata propria ei forma, si nu mai accepta forma vasului in care este pusa. Este momentul conflictului intre doua aspecte care nu sunt negociabile: forma apei in stare de gheata si forma vasului in care turnam gheata.

Dar, primavara vine si topeste gheata iar vara aduce caldurile prin care se evapora apa. Iata ca apa isi regaseste energia interna, se smereste din nou renuntand la forma ei si se dizolva, renunta la propriul spatiu, la propriul  eu in timp ce urca spre ceruri, pentru a fi don nou Una cu Tot Ceea Ce Este. Atunci cand calci pe gheata, adu-ti aminte ca acele molecule de apa atat de reci astazi sub piciorul tau vor fierbe din nou intr-o buna zi si isi vor regasi drumul spre inaltul cerururilor de unde au pornit candva. Asemenea apei, cand intalnesti un frate rece si dur, adu-ti aminte ca si in el va fierbe din nou, candva, focul divin si il va ajuta sa isi regaseasca calea catre inaltul cerurilor de unde vin.

Cand privesti ninsoarea viscolita, poate te vei gandi ca dansul fulgilor este unul haotic in bataia vantului. Intr-o zi vei intelege ca nici un fulg nu cade in alt loc decat in cel in care ii este scris. Totul se misca in perfecta armonie, totul este perfect calculat, toate sunt sub Voia Divina.

Unii fulgi se vor asterne pe varfurile muntilor si apoi se vor topi in izvoare de munte. Altii se vor asterne in mocirla marilor orase sub pasii grabiti ai trecatorilor sau sub rotile unei masini in fuga spre o alta himera. Unii vor ramane puri, imaculati pana la reintoarcerea lor in ceruri, altii se vor amesteca cu tarana devenind de nerecunoscut. Purificarea lor se va face tot prin incalzire: atunci, cand aprindem focul divin in inimile noastre, apa se evapora, lasand in urma ei tarana.