Frica de suferinta

Acum vreo zece ani, eram in America, inainte de Craciun si ma pregateam sa ma intorc acasa de la un mall. Desi conduceam de 6 luni o masina-sport veche, o Mazda RX-7, habar nu aveam ca are tractiune pe spate si este echipata cu cauciucuri de vara. Nici nu stiam diferenta intre tractiunea fata si spate si  nici nu stiam cum trebuie sa franezi pe zapada si gheata. M-am inscris pe banda de alergare pentru intrarea pe autostrada si nu am observat poleiul foarte subtire. Am accelerat puternic asa cum faceam de obicei ca sa intru in aceeasi viteza cu masinile de pe autostrada. In cateva secunde, masina a inceput sa derapeze, m-am panicat si am apasat frana la podea in timp ce trageam haotic de volan. Cineva acolo sus a trimis pe cineva acolo jos langa noi si masina noastra s-a oprit in dreapta drumului intr-un final. Daca ne-am fi dus in stanga, am fi ajuns sub rotile camioanelor imense americane si aceste randuri le-as fi transmis acum prin dicteu divin unui suflet mai sensibil. Am fost tentat sa spun ca am avut noroc ca am aterizat in dreapta si nu in stanga, dar mi-am amintit ca in viata omului nu intervine conceptul de „noroc” sau cel de „intamplare”.

Intr-un final, mi-am adunat inima si am pornit din nou masina si nu imi amintesc, sincer, prin ce miracol am ajuns acasa cu sotia mea care avea sa nasca peste numai trei zile. Masina aceea veche era prima mea iubire automobilistica, avusesem o relatie nebunatica o vara si o toamna superbe. Apoi, dupa acel eveniment, am parcat-o in fata casei si nu am mai condus acea masina niciodata. Am dat un anunt la ziar si am vandut-o in cateva zile, pentru ca oricum trebuia sa ne intoarcem in tara in cateva saptamani. Momentele in care am simtit ca pierd controlul asupra masinii au fost grele, lungi, interminabile. Nu stiu daca am avut timp sa ma gandesc ca suntem aproape de moarte, eram prea speriati amundoi. De atunci, am ramas cu o frica de a conduce pe zapada, gheata si polei.

Acum conduc numai masini cu tractiune pe fata si echipate cu ABS si cauciucuri de iarna atunci cand vine sezonul rece. Chiar daca intre timp am capatat ceva experienta la condus pe zapada, de fiecare data cand intru pe un drum acoperit cu zapada sau gheata, inima  imi bate mai puternic. Este probabil o rememorare a acelei experiente, care desi a ramas fizic cu 10 ani in urma, pare sa se fi intamplat in urma cu 10 minute de fapt.

Toate experientele care ne solicita dincolo de parametrii cu care suntem obisnuiti lasa urme adanci in noi. Care poate ne produc suferinte, traume care se lasa cu cicatrici. De fiecare data cand simtim ca este posibil sa retraim circumstantele care ne produc suferinta, intram in stare de alarma si facem tot posibilul ca sa evitam sa trecem din nou prin ele. Suntem atat de speriati de ideea de suferinta incat ratam asimilarea unei lectii mai inalte.

Toate lectiile pe care nu le invatam se repeta in vietile noastre, precum un elev care ramane repetent la aceeasi materie trebuie sa treaca mereu prin acelasi examen. Atunci cand lectiile dureroase, pline de suferinta bat la usa, noi ne baricadam, incercam sa fugim de ele, fara sa intelegem ca daca ele se repeta inseamna ca noi suntem cei care ratam lectia pe care suferintele ne-o aduc.

Anunțuri

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

  1. Indy spune:

    Solutia propusa este sa retraim ceea ce „simtim” intr-un alt context, fara sa identificam originea, cand de fapt originea genereaza reactii. Reactiile sunt mesageri ai unui sens si vor disparea doar atunci cand mesajul lor este inteles…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s