Fericirea sta sub o gaura de canal!

Acum cateva zile, intr-o dimineata de inceput de martie am fost martorul unei chestii deosebite, care a avut-o in prim plan pe fetita mea mea mijlocie. Trebuie sa spun ca ei ii place foarte mult sa alerge, e modul ei preferat de deplasare. Fiindca a fost racita si am tinut-o in casa destul de mult in ultima luna, cred ca i-a fost destul de dor sa alerge. Asa incat, in dimineata in care am fost la consult la medicul de familie, am petrecut cateva minute in curtea dispensarului. Eram pierdut pe ganduri cand o aud cum ma intreaba: „Tati, am voie sa alerg?”. Nu am apucat sa ii spun ca ii dau voie ca deja luase ceva distanta de mine. Curtea dispensarului era destul de mica, asa incat nu avea loc decat de cateva curse inainte-inapoi de cativa metri. Apoi se intampla chestia cea mai tare: descopera o gura de canal si incepe sa alerge in jurul ei. Nu pot sa va descriu bucuria de pe fata ei in timp ce alerga in jurul acelei guri de canal si nici nu o pot compara cu nici o alta bucurie, pur si simplu, a fost un moment foarte frumos.

Mi-a data mult de gandit si de reflectat aceasta intamplare. Ce chestii marunte ne produceau bucurii atat de mari cand eram copii. Poate ca de aceea ne spune Mantuitorul ca trebuie sa nde nastem din nou, sa redevenim copii, sa invatam din nou sa ne bucuram de placerile simple ale vietii. Am fost conditionati si am acceptat aceasta conditionare ca bucuria, fericirea vin mai mult din a avea decat din a fi si probabil ca aici e una din radacinile nefericirii noastre, tot timpul ne lipseste ceva ca sa fim fericiti, amanam fericirea cand ea e atat de aproape, ascunsa sub lucruri atat de marunte, cum ar fi o gaura de canal care ne asteapta sa alergam in jurul ei.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. mircea floricel spune:

    poate deveni un obicei să completez şi eu la ce spune Viorel, aşa, să mă văd şi eu comentând ceva, oricum ar fi îmi face plăcere, m-am apucat şi eu de scris…
    băiatul meu cînd era foarte mic, la vreo trei, patru ani, se juca în curtea socrilor. Eu în urmăream atent să nu se rănescă în vreun fel, ca un părinte atent. La un moment dat îmi spune că vrea să iasă pe stradă să se joace cu copii vecinilor. Fiind plin de noroi şi murdar din cap pînă în picioare am avut reflexul să-i interzic că nu ebine că nu e frumos să iasă murdar pe stradă, etc. El mi-a dat următoarea replică: -Unde vezi tati că sunt murdar? Credeţi-mă că era ca un purcel!
    După ce am stat puţin pe gînduri i-am dat voie să se joace cu copii gălăgoşi din stradă urmarindu-l îndeaproape.
    Atunci mi-am pus problema pentru prima oară că aş fi putut fi un tată rău dacă nu l-aş fi lăsat să se joace cu prietenii lui pentru că era murdar. Era murdar în opinia mea, EL nu simţea, nu ştia şi mai ales NU CONTA că era murdar.
    Eram curios care era reacţia celorlalţi copii… ei bine, nici unul nu a vazut cît de murdar era, iar dacă ştiau, pentru ei nu a contat. Erau fericiti şi bucuroşi că s-au regăsit toţi pe stradă, asta era important pentru ei.

    1. viorelmihai spune:

      da, noi vedem lumea cu totul altfel decat s evede prin ochii copiilor nostri, de-asta ajuta sa petrecem cat mai mult timp cu ei…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s