Cine crezi ca esti tu in acest Univers incat sa te asculte direct Dumnezeu?

Acum cateva zile, in loc sa public ceva interesant pe blog sau sa fac ceva util cu viata mea, m-am apucat sa polemizez despre iertarea pacatelor cu Karin pe blogul ei. La final, ea mi-a pus intrebarea din titlu, la care am reflectat cateva zile, ca sa gasesc un raspuns.

Deci, despre cine sunt eu, am mai scris candva de ziua mea. Dar cine ma cred eu ca sunt ca sa ma asculte direct Dumnezeu nu m-am gandit ca ar fi cazul sa ma gandesc vreodata. E ca in chestia cu prezumtia de nevionavatie: cineva trebuie sa dovedeasca ca tu esti vinovat si nu tu trebuie dovedesti ca esti nevinovat.

Asa ca ar trebui sa pun intrebarea invers: Cine crezi tu ca sunt incat Dumnezeu sa nu ma asculte direct? De ce este nevoie de intermediari in relatia cu Dumnezeu? Nu ne-a invatat Iisus sa ne rugam Tatalui, in cuvinte atat de simple si de puternice? Deci, de ce nu m-ar asculta Dumnezeu, Tatal, direct pe mine?

Dar, ca sa nu ramana intrebari fara raspuns, astazi am decis sa imi divulg titlurile mele oficiale:

Viorel Mihai, THMAE – The Happiest Man Alive Ever!

Viorel Mihai, GFC. God’s Favorite Child

Diplomele care atesta aceste titluri sunt recunoscute in tot Universul, le am la mine in birou, nu le pot scana, asa ca o s ava rog sa ma credeti pe cuvant! Sa aveti o zi  minunata

Anunțuri

Spovedania unui fariseu

Suntem in Joia Mare si mi-am propus sa scriu ceva pe blog, pentru ca nu am mai scris nimic de o buna bucata de timp. Asa ca primul subiect care mi-a venit in minte a fost sa scriu cateva randuri despre spovedanie. In nici un an nu m-am omorat cu tinut posturi desi la inceputul multor perioade de post mi-am propus sa ma tin de post. De fapt, intr-un singur an, acum doi ani am reusit sa tin Postul Mare, cu cateva mici exceptii culinare [un snickers, o bucatica de branza…]. Dar dupa postul pe care l-am tinut atunci, nu imi amintesc sa fi avut nici o traire metafizica/spirituala deosebita. De fapt, pot spune ca am trait contrariul: perioade de infometare in care visam doar mancaruri „de dulce”. Motiv pentru care anul acesta, nici macar nu mi-am propus sa tin post. Dimpotriva, e unul dintre posturile in care parca am pacatuit cel mai mult.

Mai corect ar fi sa spun ca am incercat o alta abordare a postului. Am incercat sa fiu mai atent, mai constient. De tot ceea ce experimentez, de tot ceea ce aud, vad, simt, traiesc. Am incercat sa nu imi reprim nimic sau cat mai putin. Am incercat sa devin mai viu, sa traiesc mai intens in momentul de aici si de acum. Am avut si caderi si urcusuri. Am avut trairi deosebite contempland instantanee care altadata erau banale si pe care nu le voi expune aici pentru a nu aluneca pe panta cliseelor siropoase. Am incercat sa deconectez interiorul de exterior: am incercat sa raman acelasi si in succes si in esec, si langa sfinti si in mijlocul pacatosilor. Fireste, nu imi reuseste intotdeauna dar nici acestor „esecuri temporare” incerc sa nu le permit sa ma scoata din linistea mea. Pentru ca am inteles ca atunci cand aleg o extrema, chiar daca ea este luminoasa, pura, sfanta, voi fi obligat sa o traiesc si pe cea opusa ei: voi trece si prin intuneric, impuritate si profan. Pentru ca trebuie sa fiu intreg, pentru ca orice alegere inseamna si o excludere. Orice excludere este o reprimare.

Cum ma simt dupa acest post? La fel ca inainte, nici mai pur, nici mai murdar, nici mai sfant, nici mai pacatos. Am ramas acelasi. Insa, castigul este ca am inceput sa redescopar sinceritatea fata de mine insumi.

Cine sunt eu

 

Astazi a fost  ziua mea, am petrecut o parte impreuna cu familia si cateva ore m-am plimbat singur printr-un oras infrigurat, plin de ceata si de o burnita deasa. Am avut tot felul de ganduri in aceasta plimbare, e prima aniversare la care m-am gandit ce am simtit inainte sa ma nasc. Am simtit frigul pe pielea mea, am alergat cativa pasi ca sa simt cate ceva din placerea, privilegiile pe care le are un duh intrupat. M-am bucurat de burnita care mi-a inrosit obrajii si desi este post am infulecat o prajitura si am baut o coca-cola [da, stiu, e toxica…] intr-o cofetarie in care mergeam cand eram copil numai cand eram in super-bani, adica destul de rar.

M-am bucurat de toate senzatiile fizice pe care ti le ofera un trup. Am simtit cumva ca imi era dor sa anim din nou un trup, sa imi misc mainile, picioarele, sa simt frig si caldura, sa alerg si sa lenevesc. Toate aceste experiente banale pentru duhul intrupat sunt dorinte intense pe care le au duhurile destrupate, de aceea, cei care fac experiente extra-corporale trebuie sa isi pazeasca bine trupurile cand ies din ele pentru a nu fi preluate de duhuri neastamparate. Revenind la plimbarea mea de seara, am avut o senzatie de pace privind oamenii pe strada, as fi vrut cumva sa ii imbratisez, sa le spun ca totul e ok, ca scoala e grea, lectiile sunt dure pentru toti, dar totul e sub control. Cand mai reveneam cu picioarele pe pamant, am inceput sa imi reamintesc si mie chestiile astea pentru ca e atat de usor sa aluenci in grijile zilei de maine.

Am revenit acasa si mi-am privit fetita de trei saptamani, i-am admirat pacea de pe fata ei din timpul somnului, m-am amuzat de imensa ei curiozitate fata de tot ce o inconjoara si vesnica ei dezamgire ca din degetele ei nu iese niciodata lapte, indiferent de placerea cu care le baga in gurita ei.

Apoi, am iesit din nou afara din casa, am simtit din nou nevoia sa imi fie frig, sa simt burnita rece pe fata mea. M-au luat din nou gandurile, am inceput sa ma intreb de ce m-am nascut, ce nobila misiune mi-am asumat, cum voi salva planeta si intreaga umanitate. Mi s-a spus sa mai astept putin, ca voi primi toate raspunsurile si absolut toate instructiunile exact atunci cand trebuie. Tot ce am de facut este sa ma comport ca un soldat disciplinat, sa astept instructiunile de atac, de inaintare si de retragere. Toate la timpul lor. Mi s-a mai spus ca nu sunt singurul nebun care asteapta sa salveze planeta, si ca mai degraba ar trebui sa ma mai preocupe propria mea salvare.

Am intrebat ce sa mai fac cu mine, ce sa mai schimb la mine. Mi s-a spus ca ceea ce sunt este rezultatul a mii si mii de vieti, a miliarde si miliarde de ani de existenta si asta nu se schimba atat de usor. Poti sa te rogi o ora, o zi sau o saptamana sau chiar un an sa nu ridici genunchii de pe pamant dar asta nu te va schimba cu adevarat. Pentru ca ceea ce te schimba cu adevarat este ceea ce devii si nu ceea ce faci. Pentru ca ceea ce faci are un inceput si deci va avea si un sfarsit, dar ceea ce devii este un moment prezent care nu are inceput si nici sfarsit ci este doar o permanenta transformare. Mi s-a spus sa incerc sa fiu doar eu.

Mi s-a spus sa renunt sa mai incerc sa par altceva decat ceea ce sunt doar pentru a-i multumi pe altii, aceasta fiind o mare sursa de suferinta pentru multe suflete din totdeauna. Mi s-a spus sa nu ma ingrijorez ca nu simt nevoia sa meditez mai mult decat simt nevoia sa dorm. Mi s-a spus sa nu imi mai risipesc energia gandindu-ma cum ar trebui sa fiu si sa ma concentrez mai mult pe ceea ce sunt. Mi s-a spus ca orice incerc sa fac acum cand timpul ramas s-a scurtat ata de mult arata doar ca nu cunosc starea de fapt. Mi s-a spus sa nu mai incerc sa cosmetizez exteriorul ci sa cobor cat mai profund inauntrul meu.

Oho, multe chestii ar mai fi de povestit, dar deja am trecut de ziua mea, mai lasam si pe alta data.

Duminica mergem obligatoriu la biserica!

Duminica trebuie sa mergem la biserica, obligatoriu sa asistam la Sfânta Liturghie. Cu toții am auzit acest indemn, mai degrabă ordin cu umbre de amenințare decat indemn sau sfat. In liceu, am avut o profesoara de psihologie care mi-a spus ca atunci cand vrei sa scapi de o obligatie, o transformi intr-un drept. Asa s-a intamplat cu obligația de a munci, a devenit dreptul la munca.

Mersul la biserica a urmat drumul invers, dreptul a devenit obligatie. Dintr-un mare privilegiu de a participa la taina Euharistiei s-a nascut obligația de a merge la biserica. Preoților ar trebui sa li se spună ca atâta vreme cât vor transforma mersul la biserica intr-o obligație, audienta lor va fi formata din aceleași respectabile doamne in vârsta care ocupa locurile din fata. Daca doresc sa vada fete noi la slujba, trebuie sa isi reformuleze mesajul catre credinciosi, parca tot mai multi se avanta in cautari spirituale in ultimul timp.

In cazul meu, am inceput sa merg la biserica in ultimul an de liceu militar când   un ofiter student la teologie ne ducea la biserica duminica dimineata. Era o oportunitate sa mai ies din liceul cazarma dar asa am descoperit incetul cu incetul ortodoxia. Cand eram mic, de Craciun, mergeam cu Steaua si cantam Fecioara Maria naste pe Mesia, dar abia in acel ultim an de liceu am aflat cine este Mesia si cine Fecioara Maria. A urmat o perioada scurta in care a inceput chiar sa imi placa sa merg la biserica si  imi amintesc ca intr-o duminica de decembrie cand am implinit 18 ani, am fost in biserica si l-am rugat pe Dumnezeu sa imi puna in inima credinta adevarata. Nu am stiut ca asta insemna imbarcarea intr-un carusel, cu suisuri si coborasuri, de fapt un montagne-rouse (asa se scrie oare?).

A urmat o perioada in care faceam intelegeri cu Dumnezeu: eu mergeam la biserica, El trebuia sa aiba grija de mine. Partea frumoasa este ca pentru o perioada, sistemul asta de intelegere: eu fac ceva pentru Tine, Tu faci ceva pentru mine a functionat. Dumnezeu isi facea parta Lui din intelegere de fiecare data. Apoi am terminat liceul si am dat examen de admitere la Medicina. Era marele test si pentru Dumnezeu, sa vad daca isi face partea lui din nou. Fireste, am picat examenul putin sub linie moment in care ma decis sa il pedepsesc pe Dumnezeu ca nu isi facuse partea lui de intelegere cu mine. Asa ca L-am informat ca nu voi mai calca prin biserica, daca vrea sa ma mai vada in biserica, sa ma ajute sa intru anul viitor la medicina.

A mai urmat o admitere la care am picat din nou, si apoi inca una. Mai aveam perioade in care ma mai rugam si mai mergeam de Inviere sa iau lumina dar tot suparat eram pe Dumnezeu, la vremea aceea nu concepeam sa fac nimic altceva in afara de Medicina. Apoi, prin 1995 a aparut PRO TV si intr-o seara ma uitam la emisiunea lui Pruteanu, Doar o vorba sa-ti mai spun. In acea emisiune, Pruteanu, Dumnezeu sa-l ierte, a spus povestea aceea cu urmele pasilor pe nisip. Daca nu o stiti, o sa o postez curand aici. La finalul ei, eram in lacrimi instantaneu, toata furia mea si toata supararea mea pe Dumnezeu se topisera, mi-am dat seama ca in acei ani grei pentru mine, cand eu credeam ca fug de Dumnezeu, Dumnezeu ma tinea in brate mai mult ca niciodata.

A urmat un alt examen, al patrulea, de data asta am intrat la Medicina chiar cu medie de bursa cand nu mai credeam ca este posibil, ma dusesem la examen doar ca sa nu mai stau acasa, sa nu zic ca nu m-am dus. Insa, imediat cum am intrat mi-am dat seama ca nu sunt facut pentru medicina. Imi dorisem atat de mult medicina si nu concepeam nimic altceva in afara de medicina, iar cand am intrat nu stiam cum sa ies mai repede. Cel mai greu a inceput sa imi fie prin anul III cand am inceput sa mergem mai mult prin spitale si a inceput sa imi creasca empatia. Cum intram in spital, incepeam cu palpitatii iar in saloane de abia intram si nu puteam sa privesc pacientii in ochi, nu puteam sa ii privesc cum stau neputinciosi pe paturile de spital. Ceva era in neregula cu acele imagini, aveam sa aflu peste multi ani ce anume.

Incepusem sa scriu despre mersul la biserica si m-am luat cu „amintiri din tinerete”. Au fost perioade in care ma apucau pusee de habotnicie si mergeam la biserica in fiecare duminica insa nu ma simteam satisfacut de ceea ce simteam acolo. Apoi incet, incet am virat spre interiorizare, am inceput sa lucrez la interiorul meu. Insa atunci cand te desprinzi de mersul la biserica, in fiecare duminica dimineata auzi vocea habotnicului din tine care iti spune sa te duci la biserica. Sunt perioade cumplite de lupta interioara. Ai vrea sa ramai acasa sa te rogi in liniste dar constiinta iti spune sa te duci la biserica.

De multe ori am cedat, m-am dus la biserica si ma priveam in mijlocul oamenilor si ma intrebam ce caut acolo. Ce nivel de vibratie a atins rugaciunea mea? La al catelea cer m-am ridicat? Cat de puternica a fost rugaciunea mea acolo? Sa imi fie iertata comparatia, dar de multe ori la finalul slujbei m-am simtit ca o femeie al carei partener a terminat prematur si a ramas nesatisfacuta. Parca fiecare slujba este o pregatire de decolare, si cand sa ne luam zborul, se termina. Imi este greu sa pun in cuvinte ceea ce simteam insa nu imi era suficient. Asa ca am hotarat sa incep sa fiu sincer cu mine si sa nu ma mai tarasc in biserica duminica decat atunci cand voi simti ca vreau sa particip la acea mare taina.

Iisus ne-a invatat ca atunci cand ne rugam sa intram in camara noastra si sa ne rugam cu cuvintele noastre. Camara aceea poate fi si o camera fizica, insa  adevarata camara este inima noastra, sau inima inimii. Daca tu poti sa intri in aceasta camara fiind in biserica, totul este perfect, daca simti ca trebuie sa fii singur ca sa poti intra in camara ta, atunci stai acasa. Nu sunt impotriva mersului la biserica, este o etapa in urcusul spiritual al fiecarei entitati. Sunt pentru sinceritate cu tine insuti, sa mergi cu drag acolo unde iti este drag!

Pacea incepe cu mine,

Viorel

Maestrul dispare atunci cand discipolul este pregatit

Auzisem cu mult timp in urma acest dicton, dar nu i-am acordat prea multa atentie. Apoi, am inceput sa reflectez la momentele in care am avut intalniri cu maestri sau la momentele in care maestrii au aparut in viata mea. Despre unii nu am stiut ca sunt maestri, altii au avut grija sa se prezinte ca maestri. De la fiecare am avut ceva de invatat si este adevarat ca toti au aparut in viata mea atunci cand eu am fost pregatit sa invat ceea ce ei aveau sa ma invete.

Toate relatii discipol-maestru au ceva special, ceva din maestru se reflecta in discipol, iar ceva din discipol se reflecta in maestrul sau. Uneori, lacunele discipolului oglindesc probleme mai vechi ale maestrului, unele pe care si le-a depasit, altele care inca il afecteaza si pe maestru. Alteori, punctele forte ale maestrului sunt o incurajare pentru discipol sa persevereze pe calea evolutiei spirituale pentru a ajunge intr-o zi pe treapta pe care a ajuns maestrul ce sta acum in fata lui.

In urma cu cateva saptamani, am terminat brusc o relatie cu un maestru pe care il respect enorm. Felul brusc in care ne-am despartit m-a pus insa pe ganduri. Acum cateva zile mi-am pus intrebarea: daca maestrul apare atunci cand discipolul este pregatit, oare nu este natural ca maestrul sa si dispara atunci cand discipolul este pregatit? Poate ca maestrul si-a predat lectia, este treaba discipolului daca a invatat ceva, maestrul si-a facut datoria, si-a predat lectia si a plecat. Sau poate ca limitarile discipolului nu se mai oglindesc in maestru, poate ca maestrul si-a rezolvat propriile probleme, iar discipolul a ramas in urma cu lectiile neinvatate. Un alt maestru, poate de pe o treapta mai joasa este mai potrivit discipolului acum.

Sau, poate ca este timpul ca discipolul sa devina el insusi maestr. Poate maestrul lasa loc unui alt maestru in viata discipolului sau. Oricum ar sta lucrurile, sunt recunoscator tuturor maestrilor care au venit si care au plecat din viata mea intotdeauna la momentul oportun.

Ce religie aveti doamna? Sunteti pocaita?

Scena la consult ginecologic cu sotia mea care ii spune doctorului ca este insarcinata si ca mai avem acasa doi copii. Afland asta, doctorului ii cade fata si intreaba:

-Ce religie aveti doamna? Sunteti pocaita?

-Suntem ortodocsi, raspunde sotia cu calm desi este ametita de la greata si de la nemancat.

-Sigur? Si chiar vreti sa tineti copilul?

-Da! Sigur ca da…

Deci, in Romania de azi, daca ai mai mult de un copil, esti suspectat imediat ca esti pocait sau sectant. Nice!

Mai dragut a fost faza cand m-a trimis asistenta sa cumpar un pefuzor de 2 lei si scobutil de 3 lei. Prima data m-am enervat gandindu-ma ce sume tocmai am cotizat la stat, apoi mi-am zis ca de noi este bine ca inca mai avem spital in localitate!

Ganduri despre post

A inceput din nou Postul Mare si aud din nou aceleasi motive pentru care e bine sa tii post dar atat de rar pe cele care conteaza cu adevarat. Postul are rolul de a te desprinde din fizic, sa te invete sa te hranesti cu lumina, cu Cuvantul lui Dumnezeu. Aici ma refer la sensul literal al cuvantului hranire. Greu de facut, dar nu imposibil. Posturile sunt ca rampe de lansare in zbor, tot decolezi, decolezi pana cand te desprinzi si nu te mai intorci la pamant