Imbolnavirea trupului sau a spiritului inseamna dizarmonia individului cu legile universului.

„Daca este cineva bolnav, sa cheme pe preotii Bisericii si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn in numele Domnului. Ruga­ciunea facuta cu credinta va izbavi pe cel bolnav si Domnul il va vindeca, iar daca a facut pacate ii vor fi iertate… Mare putere are rugaciunea ce­lui fara de prihana…” (Iacov, 5, 14-16).

M-am tot intrebat de ce nu recomanda textul biblic individului sa se cerceteze in inima sa atunci cand boala vine peste el. De ce trebuie sa caute in afara sa solutiile la problemele pe care si le-a cauzat singur? De ce am impresia ca se prefera mentinerea mirenilor in stare de dependenta fata de Biserica in loc sa se incurajeze asumarea responsabilitatii? Nu am gasit raspunsuri la aceste intrebari deocamdata, mai caut, sau poate se rataceste vreun teolog pe acest blog si s emilostiveste cu un raspuns care sa ne lumineze.

Daca este cineva bolnav, primul lucru pe care trebuie sa il faca este sa se examineze pe sine, energia eforturile trebuie canalizate spre interior, nu spre exterior. Atunci, vei deveni liber, pentru ca tu vei deveni parte activa in vindecarea ta, pentru ca tot tu ai participat ca parte activa si in imbolnavirea ta.

Imbolnavirea trupului sau a spiritului inseamna dizarmonia individului cu legile universului. Tu esti cel care s-a pozitionat in aceasta dizarmonie, este responsabilitatea ta sa te readuci in armonie cu Universul. Aceasta este cauza si pana nu te adresezi cauzei nu vei putea inlatura efectele ei. Nu numai ca nu vei inlatura efectele, dar ratezi si lectia, pentru ca starea de boala este o ocazie minunata ca sa te cercetezi, in starea ta de boala se reflecta dezechilibrul tau pe care trebuie sa il corectezi.

Daca nu stii de unde sa incepi, iti recomand sa dai click aici.

PS: O persoana care sufera din cauza furiei, exprimata sau reprimata, are crize de fiere poate sa mearga la Maslu, sa stea in genunchi, sa se unga cu ulei, sa gateasca paine cu faina sfintita, dar pana cand nu isi va controla furia, pana cand nu va inceta sa produca in corpul ei otrava, nu se va vindeca niciodata. Asta va spun din experienta mea proprie si personala.

Anunțuri

Şi de cînd aştepţi tu ca Dumnezeu să fie “drept”? În ce termeni? Să-ţi dea şanse? De ce?

Zilele trecute am propus o discutie vizavi de reincarnare Pastorului Marius Cruceru, pe blogul sau, propunere pe care, spre surprinderea mea, acesta a acceptat-o, sau asa mi-a dat de inteles cel putin. Curand aveam sa aflu, ca de fapt acceptul sau era o „ironie”, o gluma, „presupozitiile din capul” sau pe baza textelor scripturistice sau canonice excluzand de fapt din capul locului o asemenea posibilitate. Iata scurtul dialog:

Eu:Multumesc pentru acceptarea propunerii/provocarii, de mult incerc, fara succes sa am o discutie cu teologi ortodocsi. OK. Deci, de unde incepem? Consider ca fara reincarnare, nu putem discuta despre un Dumnezeu drept. Fara reincarnare, Dumnezeu ne face pe unii prosti, pe altii destepti, unora ne da o clipa de viata, altora 100 de ani, unii se nasc sanatosi, altii bolnavi. Crestinismul actual vrea sa ne convinga ca acestea sunt lasate la voia intamplarii, iar atunci cand un suferind intreaba: de ce copilul meu? de ce eu? Pastorul sau preotul ramane doar cu afirmatii de genul: Asa a vrut Dumnezeu! sau Incurcate sunt Caile Domnului. OK. Asa aa vrut Dumnezeu, dar de ce cu mine?

Marius Cruceru: draga Viorel Mihai, Eu cred că nu ai înţeles ironia. Putem discuta în cadrul revelaţiei. Da? Adică, în presupoziţiile pe care le am în cap acum… în termenii Scripturii, în cadrul Canonului.

Scuze, dar ca să nu spun prostie, fraza “Consider ca fara reincarnare, nu putem discuta despre un Dumnezeu drept” mi se pare cel puţin deplasată. Şi de cînd aştepţi tu ca Dumnezeu să fie “drept”? În ce termeni? Să-ţi dea şanse? De ce? Ai o sigură lumînare! Arde-o şi gata. BA … unii au chiar lumînarea mai scurtă. În asta constă “dreptatea” lui Dumnezeu. Altfel batem cîmpii, dragul meu.

Da, rămînem la afirmaţii de acest gen şi CE DACĂ!!!! AŞA A VRUT DUMNEZEU şi ne smerim. Asta este! Sîntem oameni proşti! El e Înţelept! FAce tot ce vrea! Sîntem turma păşunii Lui. Termină cu prostoarele egalitariste şi vei fi liber… Inegalite, fraternite… Liberte! Caius Iulius Neincarnatus”

Parerea mea: Discutia despre reincarnare nu poate avea loc in termeni scripturistici, orice referire la reincarnare, daca  a existat vreodata, a fost eliminata din textele biblice. Tot ce a ramas sunt pasajele din Matei, daca nu ma insel, in care Iisus spune despre Sf. Ioan Botezatorul este Sf. Ilie si cam atat. Nu stiu daca asa stau lucrurile, insa nu am de gand sa imi fundamentez discutia despre reincarnare pe un singur pasaj biblic ci pe bun simt, intuitie si chiar pe logica.

Probabil ca Marius Cruceru se astepta sa abordez discutia cu un asemenea argument si sa intru pe teritoriul pe care el este expert, cel al scripturilor, al canoanelor. Insa, ca sa intelegi doctrina reincarnarii, iti trebuie un act de curaj, sa incepi sa gandesti singur in afara scripturii si canoanelor. Practic, trebuie sa parasesti zona de comfort in care toate afirmatiile tale se pot fundamenta scripturistic si sa incerci sa le fundamentezi prin bun-simt, ceea ce e foarte greu.

 Acum, ca sa raspund la intrebarea din titlu, cand am asteptat ca Dumnezeu sa fie drept, raspunsul este simplu: Intotdeauna. De fapt, nu ma astept si nu am asteptari de la Dumnezeu. Eu am certitudinea ca Dumnezeu este drept. Dumnezeu este judecatorul cel drept intotdeauna. Ca sa fie drept, doctrina reincarnarii trebuie sa fie adevarata. Altfel, trebuie sa te cred pe tine ca „avem o singura lumanare”, iar cand ea se stinge mergem la judecata si acolo se va decide daca merg in rai sau in iad pe baza a ceea ce am facut, spus, simtit cat timp a ars lumanarea. Ori, cum poate fi o judecata dreapta, cand lumanarile noastre sunt atat de diferite?

Sa-mi fie cu iertare, dar eu nu pot sa cred intr-un Dumnezeu care face favoruri unora si altora defavoruri. Nu cred in ideea de intamplare, hazard, noroc.  Cred in schimb cu toata puterea mea intr-un Dumnezeu perfect drept, perfect just, perfect echitabil intotdeauna.

Da, Dumnezeu imi da mai multe sanse, mai multe lumanari. Sunt sanse de a evolua spiritual. Trebuie sa invat sa il descopar pe Dumnezeu si cu burta plina si cu burta goala, si ca vladica, si ca opinca, si ca oaie si ca pastor. Ce progres spiritual poate face un suflet intr-o viata de cateva ore, cateva zile sau cativa ani? Pe baza caror fapte poate fi judecat un astfel de suflet? Si daca lui i se acorda titlul de cetatean al raiului sau mantuirea pentru „meritul” de a fi murit prematur oare cei din iad nu vor avea dreptul sa spuna: Doamne, de ce nu m-ai luat si pe mine mai de tanar? De ce m-ai lasat sa imbatranesc in pacatele mele ca sa merg in Iad?

Daca dupa atatia ani de studii teologice si dupa doctorat in teologie ajungi sa crezi ca Dumnezeu este un golan care face dreptate cu pumnul in gura, ca face tot ce vrea El, cum vrea muschii Lui inseamna ca ai pierdut degeaba timpul prin aceste scoli. Dumnezeu conduce lumea prin legi drepte si stricte, legile creatiei pe care nici macar El nu le poate incalca. Altfel, drumul spre haos ar fi larg deschis. Ori, Dumnezeu nu este haotic, fiecare fir de praf, fiecare atom se misca dupa legi bine definite. Legile divine nu se suspenda pentru nimeni, nimeni nu poate face rabat de ele.

Dar, cel mai interesant este ultimul pasaj din raspunsul lui Marius Cruceru, il reiau:

„Da, rămînem la afirmaţii de acest gen şi CE DACĂ!!!! AŞA A VRUT DUMNEZEU şi ne smerim. Asta este! Sîntem oameni proşti! El e Înţelept! FAce tot ce vrea! Sîntem turma păşunii Lui. Termină cu prostoarele egalitariste şi vei fi liber… Inegalite, fraternite… Liberte! Caius Iulius Neincarnatus”

Acest pasaj spune intr-o forma eleganta, indirect, chiar cu lasitate ca Dumnezeu este un golan care face ce vrea muschii lui si noi tot ce avem de facut este sa acceptam, ca doar suntem oameni prosti. Unbeliveable la ce concluzii poti ajunge dupa ce faci un institut teologic!

Bineinteles ca raspunsul pastorului trebuia sa se incheie pe o nota superioara, cu aer de zeflemea aruncata de la inaltimea amvonului, apropo de smerenie si respect. Partea cu caius Iulius Neincarnatus miroase a mistocareala ieftina marca Academia catavencu din anii 90, care a expirat insa de mult. Seamana izbitor cu tactica mult iubitului nostru presedinte, care atunci cand este incoltit, arunca cu mistocarela si cu rasete hahaite. Asta vrea sa se cheme ironie, probabil ca asa este, dar e una nedemna. Parerea mea.

Ca sa ma intorc la pasajul cu pricina: in fata incercarilor dure, omul suferind intreaba pe preot / pastor: De ce? De ce mie? Pastorul raspunde: Asa vrea Dumnezeu. Smereste-te. Urmatorul, hai mergeti mai departe. Nu e absurd sa numim asemenea oameni preoti? Pastori? Asa a vrut Dumnzeu! Si ne smerim! Ce smerenie poate sa rasara din absurditatea asta in care bietul om nu intelege nimic din ce i se intampla? Cum sa te smeresti in fata unui golan care aplica legile dupa bunul plac, cum vrea muschii lui? Poate te smeresti din buze, dar in inima ta te asigur ca ai aprins focul revoltei. Poate ca esti las si nu vrei sa recunosti, poate iti lipseste curajul sa vezi ce ai de fapt in suflet. Durerea ai ascuns-o adanc in tine, o negi dar ea exista. Nu poate exista vindecare de durere fara intelegerea cauzelor ei.

Nu poate exista smerenie, nu poate exista credinta decat prin intelegere. Omul caruia Dumnezeu ii impune vointa sa arbitrar este un sclav nenorocit si atat. Biserica vrea sa ne faca sa credem ca suntem doar niste pacatosi, lipsiti complet de orice putere. Nimic mai fals. Noi suntem creatorii propriului destin. Scarlat Demetrescu va explica mai bine aici:

Suferinţele nu sunt jocul întâmplărilor, întâmplare nu există în natură. Totul e orânduit, totul se mişcă voit, şi după norme de o armonie şi exactitate necuprinsă de mintea noastra.

Lectura suplimentara:

Reîntruparea este un Adevăr divin, care lărgeşte orizontul tuturor cunoştinţelor omeneşti

Un om cu sănătatea, inteligenţa, situaţia sa socială, cu toate însuşirile fiinţei sale pământeşti, sufleteşti şi spirituale, este rezultatul unei serii nesfârşite de cauze, produse de el în alte vieţi. In existenţa omului nu intervine ceea ce lumea numeşte „întâmplare”

Continutul de mai sus l-am rezumat intr-un comentariu:

Aveti dreptate, ar fi trebuit sa mentionez ca discutia despre reincarnare se poate purta doar in afara presupozitiilor, a Revelatiei si a Scripturii, pe scurt, out-of-the-box thinking. Poate ar fi un exercitiu interesant, cel putin pentru mine, nu practic des acest sport.

In rest, dintotdeauna am asteptat ca Dumnezeu sa fie drept, iar acum sunt convins ca este un Dumnezeu drept. In afara doctrinei reincarnarii, ma tem ca dvs nu puteti discuta acest concept: o singura viata, o singura sansa la mantuire este ca sa nu spun o mare prostie, o afirmatie cel putin deplasata. Evolutia spirituala impune ca duhul sa imbrace mai multe “haine trupesti” cu care sa faca mai multe “scoli pamantene”.

Dvs poate considerati ca puterea dvs de intelegere a scriputirilor, puterea de a vorbi limbi clasice, puterea de a vorbi si de a predica sunt “daruri” de la Dumnezeu. Pur si simplu, Dumnezeu s-a trezit binedispus in ziua in care v-ati nascut si a fost mai generos. Sau, pur si simplu, asa a avut el chef in ziua aia, sau i-a placut de fata dvs. Adevarul este ca toate aceste “puteri” le-ati dobandit prin munca grea in multe vieti precedente, sunt “darurile” cu care dvs veniti la viata pe pamant.

In fata unui Dumnezeu care face dreptate cu pumnul in gura dupa bunul plac, nu te smeresti ci doat te infricosezi. Sau, in cel mai bun caz, te smeresti la suprafata, dar in adancul tau ai aprins focul revoltei. Adevarata smerenie rasare in suflet cand intelegi iubirea care te inconjoara si perfectiunea legilor divine, implacabile dar perfect juste.”

La care, domnul Cruceru raspunde:

“Doctrina reîncarnării”? de cînd, de cum?
Cine a enunţat-o, cine a articulat-o sistematic?

Nu, dragul meu, înţelegi cu totul greşit povara darurilor spirituale, problema talentelor cu totul greşit,
dacă îţi imaginezi că acestea sînt nişte favoruri pe care Dumnezeu le-a făcut cuiva… atunci eşti departe de adevăr.
Modul în care îl imaginezi pe Dumnezeu (drept un idol în opinia mea, tu de fapt lucrezi cu un zeu mofturos, nu cu Dumnezeul Scripturilor) îţi oferă presupoziţiile pentru a crea o asemenea “doctrină”.
Mă tem că pierdem timpul amîndoi. Se pare că eşti deja cunovins.
Eu sînt convins că nu ne vom revedea într-o viaţă viitoare.

La care, eu raspund cu un comanetariu care ajunge direct in spamul dlui Cruceru:

Doctrina reincarnarii este explicata in cartea Profesorului Scarlat Demetrescu, „Din Tainele Vietii si Ale Universului”. O intrebare: sa presupunem ca peste multe secole, cand dvs plutiti pe un norisor in eternitate, Dumnezeu va convoaca la o sedinta in care va spune:

– David, mi-a facut mare placere munca ta pe Pamant, cum ai raspandit Evanghelia. Uite care e situatia: pe pamant acum e multa suferinta, as avea mare nevoie de „”preaching skills”-urile tale acolo. Ce zi te duci intr-o noua „excursie” pe Pamant? 

Extras din cartea Profesorului Scarlat Demetrescu, „Din Tainele Vietii si Ale Universului”:

S-a mai zis că ideea reîntrupării nu înalţă spiritul. Părerea aceasta e cât se poate de necugetată. Cum poate fi înălţătoare ideea că după moarte spiritul omului pleacă în cer şi acolo duce o viaţă de visare extrafizică, nefăcând nimic, stând alene mii şi milioane de secole?! Unde şi cum mai avansează el când a părăsit viaţa terestră din fragedă copilărie sau direct de la coarnele plugului? Adevărul este că după ce spiritul şi-a analizat toată viaţa pământească şi a tras învăţămintele folositoare, este cuprins de o iubire nesfârşită faţă de cei lăsaţi pe pământ, faţă de întreaga umanitate, în credinţa că – prin experienţa dobândită în suferinţele şi greşelile sale trecute – le poate fi de folos, doreşte să revină pe pământ, cu scopul de a-i îndruma şi sfătui să nu repete răul făcut de el altădată, îndemnându-i să se ridice la fapte bune, care i-au procurat fericire în spaţiu, provocând astfel, după puterea lui, progresul fraţilor săi pământeni.

Dorinţa duhurilor evoluate de a reveni pe pământ, pentru sprijinirea şi povăţuirea celor înapoiaţi nu este oare un act sublim, ce concordă cu iubirea la care ne-a îndemnat strălucitul Spirit, sublimul nostru Domn şi Dumnezeu Iisus Christos? Care concepţie este mai nobilă? Să trăieşti etern într-un paradis, în mod inactiv şi numai pentru tine, egoist, ori să revii periodic pe pământ şi să participi la progresul omenirii, să-i ajuţi pe fraţii tăi mai tineri, care şovăie ori cad în drumul evoluţiei lor?

….

Era clar ca acest mesaj trebuia sa ajunga in spam, probabil ca sa nu sminteasca.

Marius Cruceru inchide dezbaterea:

Mulţumesc de recomandare, nu citesc maculatură. Am alte probleme mai importante de discutat şi de disputat. Aici discuţia despre reîncarnare se încheie. M-am edificat, mai ales după recomandarea bibliografică.

Da, discutia despre reincarnare trebuia sa se incheie, oricum, durase mult prea mult… Cred ca este un record de durata pentru un teolog „crestin” intr-o discutie despre reincarnare.

Cand a devenit predica un monolog?

Duminica trecuta am urmarit cateva minute Sfanta Liturghie la Trinitas TV si la momentul predicii, am inceput sa ma intreb cand a devenit predica monolog. Oare macar la primii crestini a fost vreun moment in care predica sa fi fost un dialog? In intelegerea mea, predica inseamna cuvantul de invatatura al unuia mai luminat catre unul mai putin luminat, iar pentru ca asta sa se intample, ar trebui ca luminatorul sa il mai intrebe din cand in cand si pe obiectul luminarii daca  a inteles ceva, daca are ceva intrebari. In toate scolile prin care am trecut, profesorii ne-au explicat si apoi ne-au pus intrebari. Nu pot sa imi imaginez o materie la care profesorul intra in sala de curs, turuie si apoi iese pe usa fara sa raspunda la intrebari.

In ultimii 2000 de ani, toate slujbele au fost acaparate de preoti in timp ce mirenii si-au asumat si acceptat un rol de turma, pasiva aproape complet in timpul slujbei. Din cate stiu eu, poate ca singurul si ultimul mirean care a deschis gura in biserica este Iubitul nostru Presedinte cu ocazia vreunei canonizari. In rest, turma mirenilor, tace si asculta predica duminica de duminica.

Ori, cam de 2000 de ani, preotii acestia minunati tot predica dar pe noi nu ne mai intreaba nimeni daca intelegem ceva. De fapt, imaginea de la predica este o oglindire a situatiei in care a ajuns Biserica astazi: moarte clinica. Prin definitie, un organism este viu atunci cand primeste stimuli din mediul extern la care raspunde printr-o actiune externa. Ori, dragii nostri preoti de mult nu ne mai asculta si pe noi, cel mult pe la vreo spovedanie. Biserica nu mai asculta glasul turmei. Oile flamanzesc dar pastorii nu mai aud nimic. Oile striga dupa mancare, dar pastorul este prea ocupat de renovarea bisericii sau de indeplinirea targetului de vanzari la lumanari si icoane.

Cum ar fi fost oare daca Mantuitorul ar fi tinut doar monologuri? Este oare vreun moment in care Iisus a predicat si apoi a disparut fara sa dea explicatii? Poate ca se gasesc, dar cu siguranta acelea sutn exceptiile si nu regula, pentru ca Iisus este invatatorul desavarsit: aduce legea noua a iubirii aproapelui, o explica si apoi o demonstreaza prin sacrificiul sau, prin propria jertfa. Astazi, cei care sustin ca il urmeaza si ca ne pastoresc in numele lui au ramas doar la partea cu datul din gura, cu predica, explicatiile au disparut iar demonstratiile ce sa va mai spun.

 

Este Dumnezeu sadic?

Da, chiar asa: este Dumnezeu sadic? Ii face placere oare sa lase sufletele sa arda in Iad? Oare cum vine treaba asta cu chinurile vesnice ale iadului? Ma gandesc la un om care moare pe la 50 de ani, care a dus o viata „omeneasca”, nu a tocit usa de la biserica ci mai degraba pe cea a carciumii. Moare pe neasteptate si fireste, merge in Iad. Aici, este pus imediat la cazanele cu smoala, insa intrebarea care ma framanta pe mine este de ce nu are loc arderea instant, de ce trebuie sa ilarda vesnic? Inteleg ca a fost un pacatos, ca merita sa mearga in iad dar de ce trebuie Dumnezeu cel iubitor sa il chinuie vesnic? OK, nu e Dumnezeu, acolo e pe mana celuilalt, dar Dumnezeu,”facatorul Cerului si al Pamantului, al tutror celor vazute si nevazute” deci si creator al Iadului oare nu are putere sa opreasca suferinta unui suflet?

Deci, este Dumnezeu sadic? Se bucura sa priveasca vesnicia suferintei unui suflet amarat? De ce sa nu il arda in cateva clipe? Pana si omul este milos, omoara animalele la abator in cateva secunde, de ce Dumnezeu ar permite suferinta vesnica?

De unde vine ura împotriva evreilor?

Am citit pe blogul lui Marius Cruceru o marturie impresionanta asupra Progromului din Iasi aici: http://mariuscruceru.ro/2011/06/29/de-ce-duminica-domnule-cruceru-de-ce-de-sfintii-apostoli-prof-dr-lucia-wald-sau-cum-mi-am-petrecut-eu-pogromul/#comment-66755.

Cu multi ani in urma, ma uitam la Lista lui Schindler, un alt film foarte puternic despre suferința evreilor. Într-una din scene, un copil de 7-8 ani, singur pe camp vede trecând aceste trenuri ale morții cu evrei si din propria ura, ridica degetul mijlociu către evrei. De atunci, am tot cautat sa aflu de unde a pornit ura împotriva evreilor, pot sa admit ca Hitler a fost un nebun, dar de ce au subscris atât de multi la ura lui împotriva evreilor. Am rămas cu sentimentul ca în toate aceste drame evreiești, ni se spune doar versiunea victimei însa nu știu ce anume din comportamentul victimei i-a atras o asemenea ura din partea agresorilor.

Cam in toate filmele despre Holocaust, ne sunt prezentați niște familii de evrei foarte decenți, cumpătați, oameni pe care nu ai cum sa nu ii iubești si apoi dintr-odată le apare steaua in piept si sunt trimiși cu trenurile morții spre lagăre. Întrebarea mea este de unde vina ura împotriva evreilor? Daca nu aflam răspunsul la aceasta întrebare, înseamna ca nu învățam lecțiile istoriei. Orice drama aduce cu sine doua tipuri de lecții, pentru victima și pentru agresor. Victima trebuie sa afle de ce si-a atras o asemenea ura, agresorul trebuie sa învețe cum de a fost posibil sa i se întunece mintea de ura. Daca vom prezenta aceste drame insistând ca numai agresorul are ceva de învățat, ma tem ca asemenea drame se pot repeta din nou.

Actualizare 10.09.2011: in seara asta mi-am dat seama ca stiam raspunsul la aceasta intrebare. Orice tip de ura, indiferent catre cine sau ce este indreptata, intotdeauna vine din suflet.

Andrei Criteanul – ieri si azi

In anii trecuti, imi placea sa ascult canonul cel mare al Sf. Andrei Criteanul, anul asta ceva s-a schimbat, de cand sunt mai atent la versuri. Cu tot dragul si cu toata bunavointa, nu ma mai regasesc in acest canon, nu ma mai grabesc sa ma biciuiesc nici sa imi spun sufletului meu ticalosule la fiecare trei randuri. Pocainta adevarata este o stare emotionala puternica, profunda in care abundenta cuvintelor nu pare foarte potrivita.

Cum sa accesezi puterile pe care le ai la nivel spiritual cand iti condamni sufletul in asemenea hal? Cum sa afli puterile lasate in tine de Dumnezeu Tatal cand iti biciuesti esenta fiintei tale?

Ascultam un mare ierarh care citea foarte frumos canonul si care isi numea sufletul pacatos si ticalos la fiecare trei randuri. In pauze si la finalul slujbei, diaconii il numeau prea-sfintitule! Treaba asta miroase usor a inconsecventa: ori e ticalos ori e prea-sfintit! Hotarati-va!

Rugăciunea poate înlătura legea divină?

Omul nu poate afla Adevărul decât prin destrupare, ori noaptea, când iese puţin din trupul său. Noi, duhurile superioare, cunoaştem adevărurile Tatălui, după cum voi cunoaşteţi că cerul e înnorat sau senin, dar nu le putem spune omului, pentru că am veni în conflict cu ideile lui terestre .Legile Tatălui sunt universale. Oriunde ne întoarcem privirea nu vedem nici o excepţie, nici o abatere de la legile Sale. Atunci cum o să credeţi că legea are să fie suspendată, prin faptul că voi vă rugaţi! Dar cu toate acestea, rugăciunea este necesară, pentru că  trăind în neştiinţa vieţii trupeşti, nu cunoaşteţi cauza suferinţei voastre. Constituie o adevărată fericire faptul că se naşte în om speranţa că Tatăl îi va asculta rugăciunea şi îşi va suspenda legea. Efectul real al acestei speranţe este că bietul om simte de parcă suferinţa i s-a mai alinat. E o simplă părere sau iluzie, dragul meu frate, pentru că legea e lege şi cauza trebuie să-şi aibă efectul.Tatăl nostru.

Cum viaţa terestră este plină de spini, presărată mai mult cu zile negre decât cu bucurii, bietul om neştiutor de legile divine, se roagă şi iar se roagă, ore întregi. Marele nostru Divin, fost Iisus, văzând că iudeii înşiră rugăciuni, rostite mecanic, numai din buze, iar nu din adâncul sufletului, a recomandat apostolilor să facă cunoscută oamenilor o scurtă şi concisă rugăciune:

După plecarea divinului Guvernator solar, la această simplă rugăciune s-a mai adăugat câte ceva şi astfel ea a fost  alterată. Vedeţi de ce nu vă putem comunica Adevărul? Pentru că venim în conflict cu ideile voastre religioase. Dar vă pot spune, în numele Adevărului, că au fost create mai târziu, din interes material, multe alte rugăciuni, căci interesul predomină în toată viaţa omului trupesc. Astfel, preceptele divine – simple şi clare – au fost înlocuite cu un pomelnic nesfârşit de rugăciuni. Noi nu am recomandat niciodată asemenea înşiruiri de vorbe fără rost. Lumea duhurilor de pretutindeni nu se roagă Tatălui ca să-şi suspende legea. Noi nu rostim în rugăciunile noastre cereri, ci aducem Creatorului cuvinte de laudă şi ne exprimăm adorarea şi fericirea procurată de studiul tainelor Sale. Noi nu îi putem cere nimic, deoarece atotînţelepciunea Sa ne-a dat totul ca să vieţuim şi să învăţăm.

Prin rugăciune vă înălţaţi sufletul la un înalt nivel vibratoriu, coborând din Cer energii binefăcătoare prin care restabiliţi pacea şi armonia pe pământ. Rugăciunea este comuniunea omului cu Divinitatea, este o relaţie intimă a omului cu Creatorul său. Cu cât duhul este mai’jos pe scara evoluţiei, cu atât este mai neştiutor de legile divine. După cum un om nu poate cunoaşte toate legile ţării sale, tot astfel duhul inferior nu poate cunoaşte toate legile Tatălui, şi încălcându-le din neştiinţă, constată mai apoi că îşi atrage asupra sa, în mod automat, pedeapsa.

Legea este scrisă în materia-memorie a universului, dar duhul-copil – ignorant – nu ştie să citească în această pravilă cerească. El încalcă legea, neştiind de urmarea ei – pedeapsa. După mii şi sute de mii de ani, după o serie nesfârşită de reîntrupări în suferinţe, duhul ajunge să prindă teamă şi respect faţă de Divinitate şi legile Sale.

Cei mai mari ai noştri le spun: „Copii, siliţi-vă să nu mai greşiţi şi rugaţi-vă Tatălui să vă lumineze conştiinţa.” Nu li se spune că Divinul Tată a făcut legea, că El nu se mai ocupă de cei ce greşesc şi că pedeapsa se aplică automat. Duhul trebuie să ştie doar să implore mila Creatorului.

Venit în lumea trupească, el repetă ceea ce a făcut în Cer şi se roagă fierbinte în casele Domnului, ca să-i ierte greşelile. însă va veni vremea când conştiinţa îi va spune că oricâte rugăciuni va face, greşeala comisă nu se poate ierta şi că trebuie plătită cândva.

Extras din Cartea Din tainele vietii si ale Universului, de Scarlat Demetrescu