Înălţarea lui Iisus reprezintă înălţarea supremă a tuturor oamenilor, de la pământ, spre Adevărul şi Graţia Divină.

Inca un fragment foarte interesant din cartea lui GH Williamson, Lacasurile Secrete ale Leului:

Omul trebuie să trăiască şi să moară de atâtea ori, până ce va deveni UNA cu PERFECŢIUNEA, în Eternitate! Marele Adevăr se găseşte în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI şi, totuşi, Adevărul Vieţii Veşnice este cu mult mai mare. Este cel dovedit de Iisus, care l-a revelat lumii. Învierea lui anunţă învierea care se va petrece cu toţi oamenii. Iisus a suprimat „Moartea”, aducând viaţa şi nemurirea la lumina lumii. „Căci, moartea a venit printr-un om şi tot printr-un om va veni şi mântuirea sau învierea din morţi”. (Prima epistolă către Corinteni, XV: 21).

Învierea este înălţarea omului întreg spre „Cunoaşterea” lui Iisus. Adică – a spiritului său, a sufletului său şi a corpului său. Toate facultăţile spiritului sunt elevate, pentru a deveni conforme ideilor perfecte ale Spiritului Divin. O Înviere va avea loc atunci, pentru toţi aceia care-şi vor fi conformat vieţile lor Legii Spirituale.

Iisus spusese: „Şi Eu, ridicat de la pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii”. El arăta, prin aceasta, de ce moarte avea să moară. (Ioan, XII: 32-33). El a fost, într-adevăr, „ridicat de la pământ” de câmpul de forţă care L-a dus la cer, aşa cum fuseseră duşi Moise şi Ilie, spre alte dimensiuni ale Timpului şi Spaţiului.

Iisus a mai apărut, totuşi, Discipolilor: „… Mi-a fost dată întreaga putere, în cer şi pe Pământ”. (Matei, XXVIII: 18). „Şi Eu sunt cu voi, pentru totdeauna, până la sfârşitul lumii”. (Matei, XXVIII: 18). În cursul celor 40 de zile câte au trecut între Învierea Sa şi Înălţare, el a apărut Discipolilor -individual sau în grup – de zece sau unsprezece ori, cum spun martorii. S-a arătat astfel, ca un om viu, pentru a alunga îndoiala din spiritul lor. (Faptele Apostolilor, I:3).

„Dar veţi primi o forţă, aceea a Duhului Sfânt, care se va coborî asupra voastră. Atunci veţi fi martorii mei la Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului”.

Când a rostit aceasta, ei L-au văzut înălţându-se; apoi a venit un nor, care L-a ascuns privirii lor. Şi cum stăteau ei acolo, cu ochii fixaţi spre cer, în timp ce El pleca, iată că le-au apărut doi oameni îmbrăcaţi în alb”. (Faptele Apostolilor, I: 8-10). Iisus le-a spus Discipolilor că trebuia să meargă să ducă CUVÂNTUL ÎMPLINIT peste tot pe pământ. Apoi, a fost luat la cer de o rază albă, până la „nava-stea”, care era ascunsă într-un „nor” produs de ea însăşi.

„Norul” seamănă cu norii artificiali produşi de „farfuriile zburătoare” din zilele noastre, ca să se facă invizibile, fenomenul fiind observat de multe ori. Spusesem mai înainte că Discipolii au văzut din nou pe cei doi „îngeri” din „nava spaţială”, care erau Gabriel şi „asistentul” său. Ei sunt aceiaşi „doi îngeri” văzuţi de femei în mormântul gol. „Îngerii” au spus atunci Discipolilor adunaţi: „… oameni din Galileea, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?

Acest Iisus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. (Faptele Apostolilor, I: 11). Iisus trebuia să revină în acelaşi mod! Discipolii au părăsit atunci Muntele Măslinilor, întorcându-se la Ierusalim. Muntele era la est de Ierusalim şi exact în acel loc Ezechiel văzuse „heruvimi desfăşurându-şi aripile şi punând în mişcare roţile, pentru a se ridica în slăvi, deasupra”. „Şi slava lui Iahve s-a înălţat din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele de la răsăritul oraşului (Ierusalim)”. (Ezechiel, XI: 22,23).

Nava spaţială a apărut din nou pe Munele Măslinilor pentru a-l lua pe Iisus din lumea aceasta şi L-a readus în acelaşi fel. Înălţarea lui Iisus reprezintă înălţarea supremă a tuturor oamenilor, de la pământ, spre Adevărul şi Graţia Divină.

Când ucenicii lui Iisus s-au întors în Ierusalim, au urcat în Camera înaltă din casa Mariei, mama lui Marcu. (Faptele Apostolilor, I:12,13). Era camera în care avusese loc Cina, şi au rămas acolo să se roage, până în ziua de Rusalii (cincizeci de zile după Răstignire). Tot atunci au fost desemnaţi Matei şi Iosif (zis Barsabas), ca eventuali candidaţi pentru ocuparea locului rămas gol în grupul Apostolilor, prin plecarea lui Iuda Iscarioteanul. Aceştia doi fuseseră preoţi ai lui Aton sub domnia lui Aknaton. Până la urmă Matei a intrat în grup, prin tragere la sorţi. (Faptele Apostolilor, I:23-26).

În timpul celor zece zile care au urmat Înălţării lui Iisus, mama lui, Maria, le-a explicat Discipolilor semnificaţia Învierii (sau Reîncarnarea, de vreme ce omului îi sunt date mai multe vieţi). (Faptele Apostolilor, I: 14). Ea le-a spus că omul nu revine la viaţă sub formă de plantă sau animal – transmigrare sau metempsihoză – ci rămâne totdeauna fiinţă umană, bărbat sau femeie.

Simbolistica trandafirului din Ierihon: metafora reincarnarii!

Inca un fragment foarte interesant din cartea lui G.H. Williamson, „Lacasurile Secrete ale Leului”

După Înviere şi Înălţare, Discipolii s-au întrunit, iar Maria – mama lui Iisus – le-a arătat ce a vrut să spună Iisus prin cuvintele: „Vă veţi naşte a doua oară!” Ea le-a explicat cum învierea lui Iisus simboliza Cel Mai Mare dintre Adevăruri. Acest Adevăr este că toţi oamenii trăiesc mai multe vieţi (încarnări), pentru a ajunge la cunoaşterea de sine şi a atinge perfecţiunea pentru a se putea înălţa spre lumi din ce în ce mai măreţe, în perfecţiunea lor.

Într-adevăr, Învierea simboliza Cel Mai Mare Adevăr -niciodată revelat omului, până atunci; Ţelul însuşi al ÎMPLINIRII. Unul dintre termenii care înseamnă, în Biblie, „Înviere”, este sinonim cu cel ce semnifică „trandafirul din Ierihon”. Această plantă stranie, când începe să se ofilească -din lipsă de apă sau din orice alt motiv – îşi smulge rădăcinile, ridicându-se deasupra solului, îşi răsuceşte tulpina şi se deplasează rostogolindu-se ca o minge; apoi, când se află într-un loc prielnic vieţii, îşi înfige din nou rădăcinile în pământ, se îndreaptă şi continuă o nouă viaţă!

Celălalt termen biblic, care desemnează „învierea”, mai are sensul de: „totdeauna ridicându-se din nou”.Maria spusese Discipolilor că toţi oamenii erau asemenea Trandafirului din Ierihon. Când mor, dintr-un alt motiv oarecare, ei părăsesc pământul (îşi smulg rădăcinile din sol); dar, după un timp, ei vor reveni (înfigându-şi din nou rădăcinile în pământ), pentru a trăi o viaţă nouă (spre a se ridica la o nouă viaţă). Exprimarea ei metaforică nu are alt înţeles decât REÎNCARNAREA! Iisus a învăţat pe Discipoli Doctrina Reîncarnării, dar ea a fost suprimată ulterior de un grup de teologi, care doreau să menţină omul în ignoranţă în faţa acestui Mare Adevăr!

Şi de cînd aştepţi tu ca Dumnezeu să fie “drept”? În ce termeni? Să-ţi dea şanse? De ce?

Zilele trecute am propus o discutie vizavi de reincarnare Pastorului Marius Cruceru, pe blogul sau, propunere pe care, spre surprinderea mea, acesta a acceptat-o, sau asa mi-a dat de inteles cel putin. Curand aveam sa aflu, ca de fapt acceptul sau era o „ironie”, o gluma, „presupozitiile din capul” sau pe baza textelor scripturistice sau canonice excluzand de fapt din capul locului o asemenea posibilitate. Iata scurtul dialog:

Eu:Multumesc pentru acceptarea propunerii/provocarii, de mult incerc, fara succes sa am o discutie cu teologi ortodocsi. OK. Deci, de unde incepem? Consider ca fara reincarnare, nu putem discuta despre un Dumnezeu drept. Fara reincarnare, Dumnezeu ne face pe unii prosti, pe altii destepti, unora ne da o clipa de viata, altora 100 de ani, unii se nasc sanatosi, altii bolnavi. Crestinismul actual vrea sa ne convinga ca acestea sunt lasate la voia intamplarii, iar atunci cand un suferind intreaba: de ce copilul meu? de ce eu? Pastorul sau preotul ramane doar cu afirmatii de genul: Asa a vrut Dumnezeu! sau Incurcate sunt Caile Domnului. OK. Asa aa vrut Dumnezeu, dar de ce cu mine?

Marius Cruceru: draga Viorel Mihai, Eu cred că nu ai înţeles ironia. Putem discuta în cadrul revelaţiei. Da? Adică, în presupoziţiile pe care le am în cap acum… în termenii Scripturii, în cadrul Canonului.

Scuze, dar ca să nu spun prostie, fraza “Consider ca fara reincarnare, nu putem discuta despre un Dumnezeu drept” mi se pare cel puţin deplasată. Şi de cînd aştepţi tu ca Dumnezeu să fie “drept”? În ce termeni? Să-ţi dea şanse? De ce? Ai o sigură lumînare! Arde-o şi gata. BA … unii au chiar lumînarea mai scurtă. În asta constă “dreptatea” lui Dumnezeu. Altfel batem cîmpii, dragul meu.

Da, rămînem la afirmaţii de acest gen şi CE DACĂ!!!! AŞA A VRUT DUMNEZEU şi ne smerim. Asta este! Sîntem oameni proşti! El e Înţelept! FAce tot ce vrea! Sîntem turma păşunii Lui. Termină cu prostoarele egalitariste şi vei fi liber… Inegalite, fraternite… Liberte! Caius Iulius Neincarnatus”

Parerea mea: Discutia despre reincarnare nu poate avea loc in termeni scripturistici, orice referire la reincarnare, daca  a existat vreodata, a fost eliminata din textele biblice. Tot ce a ramas sunt pasajele din Matei, daca nu ma insel, in care Iisus spune despre Sf. Ioan Botezatorul este Sf. Ilie si cam atat. Nu stiu daca asa stau lucrurile, insa nu am de gand sa imi fundamentez discutia despre reincarnare pe un singur pasaj biblic ci pe bun simt, intuitie si chiar pe logica.

Probabil ca Marius Cruceru se astepta sa abordez discutia cu un asemenea argument si sa intru pe teritoriul pe care el este expert, cel al scripturilor, al canoanelor. Insa, ca sa intelegi doctrina reincarnarii, iti trebuie un act de curaj, sa incepi sa gandesti singur in afara scripturii si canoanelor. Practic, trebuie sa parasesti zona de comfort in care toate afirmatiile tale se pot fundamenta scripturistic si sa incerci sa le fundamentezi prin bun-simt, ceea ce e foarte greu.

 Acum, ca sa raspund la intrebarea din titlu, cand am asteptat ca Dumnezeu sa fie drept, raspunsul este simplu: Intotdeauna. De fapt, nu ma astept si nu am asteptari de la Dumnezeu. Eu am certitudinea ca Dumnezeu este drept. Dumnezeu este judecatorul cel drept intotdeauna. Ca sa fie drept, doctrina reincarnarii trebuie sa fie adevarata. Altfel, trebuie sa te cred pe tine ca „avem o singura lumanare”, iar cand ea se stinge mergem la judecata si acolo se va decide daca merg in rai sau in iad pe baza a ceea ce am facut, spus, simtit cat timp a ars lumanarea. Ori, cum poate fi o judecata dreapta, cand lumanarile noastre sunt atat de diferite?

Sa-mi fie cu iertare, dar eu nu pot sa cred intr-un Dumnezeu care face favoruri unora si altora defavoruri. Nu cred in ideea de intamplare, hazard, noroc.  Cred in schimb cu toata puterea mea intr-un Dumnezeu perfect drept, perfect just, perfect echitabil intotdeauna.

Da, Dumnezeu imi da mai multe sanse, mai multe lumanari. Sunt sanse de a evolua spiritual. Trebuie sa invat sa il descopar pe Dumnezeu si cu burta plina si cu burta goala, si ca vladica, si ca opinca, si ca oaie si ca pastor. Ce progres spiritual poate face un suflet intr-o viata de cateva ore, cateva zile sau cativa ani? Pe baza caror fapte poate fi judecat un astfel de suflet? Si daca lui i se acorda titlul de cetatean al raiului sau mantuirea pentru „meritul” de a fi murit prematur oare cei din iad nu vor avea dreptul sa spuna: Doamne, de ce nu m-ai luat si pe mine mai de tanar? De ce m-ai lasat sa imbatranesc in pacatele mele ca sa merg in Iad?

Daca dupa atatia ani de studii teologice si dupa doctorat in teologie ajungi sa crezi ca Dumnezeu este un golan care face dreptate cu pumnul in gura, ca face tot ce vrea El, cum vrea muschii Lui inseamna ca ai pierdut degeaba timpul prin aceste scoli. Dumnezeu conduce lumea prin legi drepte si stricte, legile creatiei pe care nici macar El nu le poate incalca. Altfel, drumul spre haos ar fi larg deschis. Ori, Dumnezeu nu este haotic, fiecare fir de praf, fiecare atom se misca dupa legi bine definite. Legile divine nu se suspenda pentru nimeni, nimeni nu poate face rabat de ele.

Dar, cel mai interesant este ultimul pasaj din raspunsul lui Marius Cruceru, il reiau:

„Da, rămînem la afirmaţii de acest gen şi CE DACĂ!!!! AŞA A VRUT DUMNEZEU şi ne smerim. Asta este! Sîntem oameni proşti! El e Înţelept! FAce tot ce vrea! Sîntem turma păşunii Lui. Termină cu prostoarele egalitariste şi vei fi liber… Inegalite, fraternite… Liberte! Caius Iulius Neincarnatus”

Acest pasaj spune intr-o forma eleganta, indirect, chiar cu lasitate ca Dumnezeu este un golan care face ce vrea muschii lui si noi tot ce avem de facut este sa acceptam, ca doar suntem oameni prosti. Unbeliveable la ce concluzii poti ajunge dupa ce faci un institut teologic!

Bineinteles ca raspunsul pastorului trebuia sa se incheie pe o nota superioara, cu aer de zeflemea aruncata de la inaltimea amvonului, apropo de smerenie si respect. Partea cu caius Iulius Neincarnatus miroase a mistocareala ieftina marca Academia catavencu din anii 90, care a expirat insa de mult. Seamana izbitor cu tactica mult iubitului nostru presedinte, care atunci cand este incoltit, arunca cu mistocarela si cu rasete hahaite. Asta vrea sa se cheme ironie, probabil ca asa este, dar e una nedemna. Parerea mea.

Ca sa ma intorc la pasajul cu pricina: in fata incercarilor dure, omul suferind intreaba pe preot / pastor: De ce? De ce mie? Pastorul raspunde: Asa vrea Dumnezeu. Smereste-te. Urmatorul, hai mergeti mai departe. Nu e absurd sa numim asemenea oameni preoti? Pastori? Asa a vrut Dumnzeu! Si ne smerim! Ce smerenie poate sa rasara din absurditatea asta in care bietul om nu intelege nimic din ce i se intampla? Cum sa te smeresti in fata unui golan care aplica legile dupa bunul plac, cum vrea muschii lui? Poate te smeresti din buze, dar in inima ta te asigur ca ai aprins focul revoltei. Poate ca esti las si nu vrei sa recunosti, poate iti lipseste curajul sa vezi ce ai de fapt in suflet. Durerea ai ascuns-o adanc in tine, o negi dar ea exista. Nu poate exista vindecare de durere fara intelegerea cauzelor ei.

Nu poate exista smerenie, nu poate exista credinta decat prin intelegere. Omul caruia Dumnezeu ii impune vointa sa arbitrar este un sclav nenorocit si atat. Biserica vrea sa ne faca sa credem ca suntem doar niste pacatosi, lipsiti complet de orice putere. Nimic mai fals. Noi suntem creatorii propriului destin. Scarlat Demetrescu va explica mai bine aici:

Suferinţele nu sunt jocul întâmplărilor, întâmplare nu există în natură. Totul e orânduit, totul se mişcă voit, şi după norme de o armonie şi exactitate necuprinsă de mintea noastra.

Lectura suplimentara:

Reîntruparea este un Adevăr divin, care lărgeşte orizontul tuturor cunoştinţelor omeneşti

Un om cu sănătatea, inteligenţa, situaţia sa socială, cu toate însuşirile fiinţei sale pământeşti, sufleteşti şi spirituale, este rezultatul unei serii nesfârşite de cauze, produse de el în alte vieţi. In existenţa omului nu intervine ceea ce lumea numeşte „întâmplare”

Continutul de mai sus l-am rezumat intr-un comentariu:

Aveti dreptate, ar fi trebuit sa mentionez ca discutia despre reincarnare se poate purta doar in afara presupozitiilor, a Revelatiei si a Scripturii, pe scurt, out-of-the-box thinking. Poate ar fi un exercitiu interesant, cel putin pentru mine, nu practic des acest sport.

In rest, dintotdeauna am asteptat ca Dumnezeu sa fie drept, iar acum sunt convins ca este un Dumnezeu drept. In afara doctrinei reincarnarii, ma tem ca dvs nu puteti discuta acest concept: o singura viata, o singura sansa la mantuire este ca sa nu spun o mare prostie, o afirmatie cel putin deplasata. Evolutia spirituala impune ca duhul sa imbrace mai multe “haine trupesti” cu care sa faca mai multe “scoli pamantene”.

Dvs poate considerati ca puterea dvs de intelegere a scriputirilor, puterea de a vorbi limbi clasice, puterea de a vorbi si de a predica sunt “daruri” de la Dumnezeu. Pur si simplu, Dumnezeu s-a trezit binedispus in ziua in care v-ati nascut si a fost mai generos. Sau, pur si simplu, asa a avut el chef in ziua aia, sau i-a placut de fata dvs. Adevarul este ca toate aceste “puteri” le-ati dobandit prin munca grea in multe vieti precedente, sunt “darurile” cu care dvs veniti la viata pe pamant.

In fata unui Dumnezeu care face dreptate cu pumnul in gura dupa bunul plac, nu te smeresti ci doat te infricosezi. Sau, in cel mai bun caz, te smeresti la suprafata, dar in adancul tau ai aprins focul revoltei. Adevarata smerenie rasare in suflet cand intelegi iubirea care te inconjoara si perfectiunea legilor divine, implacabile dar perfect juste.”

La care, domnul Cruceru raspunde:

“Doctrina reîncarnării”? de cînd, de cum?
Cine a enunţat-o, cine a articulat-o sistematic?

Nu, dragul meu, înţelegi cu totul greşit povara darurilor spirituale, problema talentelor cu totul greşit,
dacă îţi imaginezi că acestea sînt nişte favoruri pe care Dumnezeu le-a făcut cuiva… atunci eşti departe de adevăr.
Modul în care îl imaginezi pe Dumnezeu (drept un idol în opinia mea, tu de fapt lucrezi cu un zeu mofturos, nu cu Dumnezeul Scripturilor) îţi oferă presupoziţiile pentru a crea o asemenea “doctrină”.
Mă tem că pierdem timpul amîndoi. Se pare că eşti deja cunovins.
Eu sînt convins că nu ne vom revedea într-o viaţă viitoare.

La care, eu raspund cu un comanetariu care ajunge direct in spamul dlui Cruceru:

Doctrina reincarnarii este explicata in cartea Profesorului Scarlat Demetrescu, „Din Tainele Vietii si Ale Universului”. O intrebare: sa presupunem ca peste multe secole, cand dvs plutiti pe un norisor in eternitate, Dumnezeu va convoaca la o sedinta in care va spune:

– David, mi-a facut mare placere munca ta pe Pamant, cum ai raspandit Evanghelia. Uite care e situatia: pe pamant acum e multa suferinta, as avea mare nevoie de „”preaching skills”-urile tale acolo. Ce zi te duci intr-o noua „excursie” pe Pamant? 

Extras din cartea Profesorului Scarlat Demetrescu, „Din Tainele Vietii si Ale Universului”:

S-a mai zis că ideea reîntrupării nu înalţă spiritul. Părerea aceasta e cât se poate de necugetată. Cum poate fi înălţătoare ideea că după moarte spiritul omului pleacă în cer şi acolo duce o viaţă de visare extrafizică, nefăcând nimic, stând alene mii şi milioane de secole?! Unde şi cum mai avansează el când a părăsit viaţa terestră din fragedă copilărie sau direct de la coarnele plugului? Adevărul este că după ce spiritul şi-a analizat toată viaţa pământească şi a tras învăţămintele folositoare, este cuprins de o iubire nesfârşită faţă de cei lăsaţi pe pământ, faţă de întreaga umanitate, în credinţa că – prin experienţa dobândită în suferinţele şi greşelile sale trecute – le poate fi de folos, doreşte să revină pe pământ, cu scopul de a-i îndruma şi sfătui să nu repete răul făcut de el altădată, îndemnându-i să se ridice la fapte bune, care i-au procurat fericire în spaţiu, provocând astfel, după puterea lui, progresul fraţilor săi pământeni.

Dorinţa duhurilor evoluate de a reveni pe pământ, pentru sprijinirea şi povăţuirea celor înapoiaţi nu este oare un act sublim, ce concordă cu iubirea la care ne-a îndemnat strălucitul Spirit, sublimul nostru Domn şi Dumnezeu Iisus Christos? Care concepţie este mai nobilă? Să trăieşti etern într-un paradis, în mod inactiv şi numai pentru tine, egoist, ori să revii periodic pe pământ şi să participi la progresul omenirii, să-i ajuţi pe fraţii tăi mai tineri, care şovăie ori cad în drumul evoluţiei lor?

….

Era clar ca acest mesaj trebuia sa ajunga in spam, probabil ca sa nu sminteasca.

Marius Cruceru inchide dezbaterea:

Mulţumesc de recomandare, nu citesc maculatură. Am alte probleme mai importante de discutat şi de disputat. Aici discuţia despre reîncarnare se încheie. M-am edificat, mai ales după recomandarea bibliografică.

Da, discutia despre reincarnare trebuia sa se incheie, oricum, durase mult prea mult… Cred ca este un record de durata pentru un teolog „crestin” intr-o discutie despre reincarnare.

Primul atasament

Sursa foto

Care este primul nostru atașament si care este obiectul lui? Osho spunea pe undeva ca primul atasament pe care ni-l dezvoltam este cel fata de pântecele care ne poarta timp de noua luni, iar momentul nasterii este o retrăire dramatica a alungării din Paradis. Cuprins si deprins cu căldura materna, fătul încearcă sa amâne momentul nașterii cat mai mult. E atât de bine înăuntru, de ce ar ieși afara? Înauntru, toate nevoile sale sunt indeplinite automat, mănâncă pe saturate, doarme pe saturate, este cald tot timpul. De ce ar părăsi acest mediu? De ce sa iasă afara? Dar iată, ca atunci cand s-a implinit timpul, ceea ce el considera ca ii este cămin primitor se contracta puternic si il arunca afara in doar cateva ore!

Cum sa nu iesi plangand? Cum sa nu intinzi bratele cautand sa te agăți de pereții aceia călduroși cu care erai atat de obișnuit? Dar, asa a rânduit Dumnezeu sa ne rupem de absolut orice lucru, persoana sau situație care devine obiect al atasamentului nostru. La o scara mult mai mare, umanitatea pare sa se afle acum in perioada de dinaintea travaliului daca nu chiar in timpul unui travaliu, la capătul căruia ar trebui sa ne re-naștem cu toții intr-o lume mai buna. Cand se pregătește sa se nască, fătul se așează cu capul in jos in ceea ce se numește canalul de naștere. Similar, astăzi trăim intr-o lume in care totul pare sa fie cu susul in jos sau cu josul in sus, deci cineva trebuie sa fie cu capul în jos. Apoi, tot mediul in care trăim pare sa se contracte, pare sa nu mai aiba răbdare cu noi, in special timpul se contracta atât de puternic, iar spațiul asemenea. Sunt semne ca momentul nașterii este foarte aproape.

Revenind la nou-nascut, dupa ce noua luni a locuit intr-un mediu umed, iata-l expulzat intr-un mediu uscat, senzatie cu totul noua pentru el. Este spalat, sters si infasat strans. Cuvantul cheie este strans, partea asta il face sa se simta oarecum similar cu felul in care s-a simtit in pântecul mamei. Daca se gândește bine, nu e chiar atât de rău nici sa fie îmbrăcat in haine, dar iată ca tocmai cand se obișnuia cu hainele, este dezbrăcat din nou de haine, spălat si îmbrăcat din nou. Ceva e in neregulă cu acesti oameni care il ingrijesc, de ce nu pot sa inteleaga ca un nou nascut are nevoie mare de stabilitate, trebuie sa poarte cat mai mult timp aceleasi haine.

Atunci când dezbraci un nou născut, mânuțele lui se agață cu disperare chiar de hăinuțe de parca i-ar fi teama ca nu va mai primi altele sau ca va fi trimis intr-un alt mediu cu alta consistenta. E greu de spus care sunt exact gandurile dim capul lui, dar fetele lor sunt atat de expresive, pana nu esti martor la un asemenea proces nu poti intelege.

Timpul va trece si acest mecanism al formarii de atasamente va fi tot mai rafinat si uneori camuflat cu cele mai luminoase intentii, dar este randuit ca toate atasamentele noastre sa fie distruse, mai devreme sau mai tarziu, cu mai multa sau cu mai putina suferinta. Asa cum odata, nou-nascutul se atasa de hainutele de pe el, adultul se va atasa mai tarziu de oameni, de relatii, de locuri, de obiecte, de situatii. Va sosi si clip despartirii de trup, iar in acel moment in care sufletul dezbraca haina trupului, daca nu esti pregatit sa te despărți de trup te vei agăța cu disperare de acest trup, încercând sa eviți inevitabilul. Probabil ca asta este ceea ce se intampla cu atat de multe suflete care se zbat intre viata si moarte.

Din păcate, dogma creștina actuala, rămasă fara doctrina reincarnării ii spune bietului muritor ca sufletul sau îmbracă o singura data haina trupului, ceea ce il face pe bietul suflet sa se lege tot mai mult de aceasta haina vremelnica. Nu este de bun simt oare sa înțelegem ca sufletul îmbracă de mii și mii de ori haina trupului pentru a-și face cât mai multe școli? Când vom înțelege acest lucru, suferința noastră la momentul despărțirii de trup va fi mult mai redusa, vom accepta ca un Părinte Iubitor ne îmbracă si ne dezbracă si iar ne îmbracă cu haine noi, din ce in ce mai mari, pe măsura creșterii noastre.

Mândria e contrara legilor divine.Orgoliul este cea mai mare injurie adusă infinitei Puteri şi înţelepciunii Tatălui ceresc.

Extras din cartea: „Din Tainele Vietii si ale Universului”, de Prof. Scarlat Demetrescu

Mândria e contrara legilor divine, pentru că ea alunecă uşor pe o pantă şi mai rapidă, care-l duce pe bietul suflet în abisurile întunecate ale orgoliului. Omul orgolios se crede mai presus de toţi, prin fizicul, inteligenţa, darul vorbirii, puterea de a subjuga voinţa oamenilor, prin averea sau rangul său social. Orgoliul este cea mai mare injurie adusă infinitei Puteri şi înţelepciunii Tatălui ceresc. Această încredere a omului – un vierme, un fir de praf, pierdut în infinitatea spaţiilor şi miliardelor de uriaşe corpuri cereşti – duce la rezultate incalculabile, în marele angrenaj al mecanismului vieţii de pretutindeni.

In asemenea cazuri, de porniri spre abisuri înfiorătoare şi ucigătoare, Divinitatea a hotărât o lege – înfrângerea orgoliului chiar de la începutul afirmării sale. Legea cere ca în viaţa următoare, omul mândru de propria-i frumuseţe să ia o formă urâtă, să-şi ducă traiul într-un trup schilod, la care lumea să privească cu compătimire, ori să-şi întoarcă cu dezgust capul.

Trăind în acest trup, sufletul va fi secundă de secundă amărât că e un diform, că nu e şi el ca toţi oamenii. Are un cap mare sprijinit pe un trup de copil, ori poartă în spate o cocoaşă ce inspiră repulsie etc. Din cauza diformităţii nu poate obţine o situaţie socială deosebită şi câteodată e chiar lipsit de mângâierea de a avea o soţie şi copii în jurul său. Această diformitate va produce în mintea sa ideea: „Ce rău e ca omul să fie schilod, deosebit de ceilalţi!”

Or noaptea, când spiritul său evadează din corpul fizic, când îşi trăieşte viaţa de spirit, cunoaşte cauza acestei deformaţii, ştie că e consecinţa mândriei din viaţa precedentă, căci el a voit-o şi acceptat-o, la judecata cea mare, când i s-a alcătuit destinul. Din analiza situaţiei sale, a legăturii dintre mândria sa din altă viaţă şi diformitatea actuală a trupului, ajunge la următoarea concluzie: mândria nu e bună pentru că duce la suferinţă fizică şi sufletească. Această idee, această învăţătură, se întipăreşte adânc în mentalul său, înfăţişându-se mereu înaintea sa, în întrupările viitoare, ori de câte ori va avea tendinţa să se admire, să se creadă deosebit de ceilalţi oameni, să fie mândru de sine.

Iată înţelesul prezenţei unor forme hidoase printre oameni. Nu întâmplarea a creat aceste forme, ci o lege spirituală a fost pusă în aplicare, pentru îndreptarea celui pornit spre păcat. Dacă pentru un defect oarecum mic se aplică o asemenea corecţie – atrasă în mod automat de cel mândru de sine – cu atât mai grea va fi viaţa viitoare pentru sufletul orgolios. După ce a fost puterea şi averea sa, în viaţa imediat următoare vine grozavul corector, ştergând pentru totdeauna din sufletul acestui om orgoliul, care dacă ar domni în lume, s-ar prăbuşi sori şi universuri, prefacându-se în haos.

Acestui spirit i se recomandă un plan de viaţă, pe care, cu greu, dar îl acceptă ştiind că nu e posibilă altă cale, şi anume ca în următoarea viaţă trupească să fie un cretin, să vrea să se exprime şi să nu poată. Spiritul însoţit de această reducere cerebrală, este nevoit să trăiască într-un mediu umil, într-un cătun şi în sânul unei familii sărace şi izolate, unde nu va mai avea putinţa dominării; şi pentru ca opera de corijare să fie deplină, i se dă şi o formă trupească respingătoare. Imbecil, diform, izolat şi evitat, va duce o viaţă obscură, departe de învălmăşeala marilor centre urbane. In timpul nopţii, spiritul îşi vede starea nenorocită în care îşi duce traiul trupesc. O durere nesfârşită cuprinde sufletul său şi iarăşi, ca spirit ştie că el a voit acest fel de viaţă umană, fiind urmarea unei stări nenorocite, când a crezut, ca om, că este perfecţiunea întruchipată, ori că puternic ca el nu este altul.

Legătura între trecut şi prezent, înnodarea între cauză şi efect naşte ideea că orgoliul nu e bun, căci ce eşti tu, omule, pe pământ? Trupul tău, averea, titlurile şi puterile tale sunt efemere şi ca fumul vor trece toate. Cât de mic e trupul omului faţă de globul terestru! Dar la rândul său, pământul, este de 1.300.000 ori mai mic decât soarele. Soarele nostru e mai mic decât steaua Antares de 474 de milioane de ori. Ca steaua Antares există mii de corpuri cereşti în universul de care aparţinem.

Dar Divinitatea a creat un cosmos care conţine patru universuri. Cât de mic eşti tu, omule, faţă de sfera infinită a creaţiei! Cu ce drept te crezi puternic, înţelept, de ce eşti orgolios de fiinţa ta? Frate, fii cu capul plecat în faţa lumii, căci eşti infinit de mic, în mijlocul creaţiei. Trăieşte cu modestie şi curaj – dar fără îngâmfare, încrezător – dar nu în puterile tale, ci în ajutorul venit de la Tatăl, infinit de puternic şi atotştiutor!

Reîntruparea este un Adevăr divin, care lărgeşte orizontul tuturor cunoştinţelor omeneşti

Extras din cartea: „Din Tainele Vietii si Ale Universului”, de Prof Scarlat Demetrescu

Paralel cu progresul trupului, cu alcătuirea sa fizică, sensibilitatea sa mai înaltă şi inteligenţa din ce în ce mai vie, omul a ajuns să lucreze, să supună materia prin voinţa sa şi să realizeze descoperiri înalte şi uimitoare. S-ar crede că suntem într-un marş victorios al cuceririi naturii, spre folosinţa noastră, că omul păşeşte din ce în ce mai grăbit către cucerirea fericirii sale. Cu toate minunile realizate de inteligenţa sa vie, totuşi nivelul moral al omenirii este azi încă foarte scăzut.

Omul fură mereu din secretele naturii, dar nu pentru a ajuta omenirii în progresul ei, ci pentru a fauri arme noi, mijloace noi de a-şi ucide fraţii. Am descoperit legi fizice şi chimice, nu pentru a ne înlesni viaţa, ci ca să ucidem copii şi femei, fraţii noştri, fiii unuia şi aceluiaşi Tată creator!

Dacă savantul crede în materia fizică şi în legile ce o animă, omul ignorant ori omul semidoct nu mai are nici o busolă în viaţa sa. Valurile vieţii îi poartă în toate direcţiile şi nu mai au nici o speranţă. Aleargă la biserică, dar se întorc acasă tot sub apăsarea nevoilor vieţii; citesc cărţi care să-i lumineze asupra scopului durerii şi asprimii acestei vieţi, şi mintea lor rămâne tot atât de confuză ca şi mai înainte. Iată starea în care se află azi omenirea!

Dacă învăţăturile sublimului nostru Mântuitor, Iisus Christos, s-ar fi păstrat curate, nealterate -cum erau în primii două sute de ani ai creştinismului, dacă slujitorii casei Domnului ar reveni la forma lor simplă de viaţă, ca altădată, când cunoşteau profund legile divine, şi ar adopta ceea ce ştiau atunci, şi anume adevărul că entitatea spirituală revine mereu la viaţa terestră, omul ar deveni mai bun, mai milostiv şi ar înţelege rostul vieţii.

O moralitate desăvârşită ar cuprinde omenirea şi din sufletul fiecăruia s-ar ridica la Cer osanale Celui Atotputernic. Reîntruparea este un Adevăr divin, care lărgeşte orizontul tuturor cunoştinţelor omeneşti, oferind mai clar decât orice sentimentul eternităţii, dezvoltă în noi imaginaţia şi ne transportă gândul pe nesfârşita dâră a secolelor scurse.

Reîntruparea conţine inspiraţia poetului, lumina filosofului, bucuria sfântului, şi arată tuturor drumul către Tatăl. Acum ştim că în lunga istorie a progresului nostru spiritual, am mai trăit pe când ne închinam la idoli, asemenea triburilor sălbatice de azi. De atunci, am urcat treptele vieţii şi mai târziu am oferit daruri lui Brahma, în vastele temple indiene tăiate în piatra munţilor. Secolele s-au înşirat şi în alte întrupări, am căzut înfricoşaţi la pământ, când focul divin fulgera în templul lui Zoroastru din vechea Persie.

Viaţa ni s-a scurs mereu, ca şi apa fluviilor, îmbrăcând diferite trupuri umane şi în diferite ranguri sociale, depunând flori la picioarele lui Osiris şi ale zeiţei Isis, pe vremea faraonilor, în templele de la Theba şi Memphis. Am trăit şi am murit, ne-am născut în sânul a diferite popoare şi religii, ne-am simţit mândri de neamul căruia îi aparţineam şi socoteam religia noastră cea mai pură, cea mai înaltă. Am cântat cântece ritmice înaintea altarelor de marmură ridicate în Grecia străveche. Ne-am supus stricteţii legilor de fier ale Imperiului Roman şi poate, unii dintre noi, am fost printre cei care am dat cu pietre şi am cerut răstignirea divinului Iisus.

 Acum iată-ne reveniţi pe pământ, pentru a adora din nou pe Tatăl etern, fiind mereu în pelerinaj pe drumul lung al naşterii şi morţii.

Este o absurditate să-i tratăm drept păgâni pe cei care nu adoră Divinitatea în acelaşi mod ca noi, cu acelaşi ceremonial, în aceeaşi limbă şi sub acelaşi nume

Extras din cartea „Din tainele vietii si ale universului”, de Prof. Scarlat Demetrescu

Divinitatea a orânduit lucrurile de aşa natură încât să învăţăm perfect, contrar ignoranţei şi inconştienţei noastre. Ea a dispus ca aceeaşi lecţie să se repete în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare viaţă, pentru ca înţelesul ei să ne lumineze odată şi odată spiritul. Când nu suntem atenţi sau nu vrem să ne însuşim o lecţie, ni se impune prin suferinţă, pentru a reţine atenţia noastră dispersată; alteori, lecţia este însoţită de o plăcere captivantă, pentru a excita dorinţa noastră.

Cu o răbdare sublimă, mama iubitoare întrebuinţează mângâieri pentru a-şi face copilul ascultător, cuminte. Dacă am fi elevi buni, vieţile noastre ar fi mai puţin întunecate de suferinţă, dar pentru că nu ascultăm vocea interioară a conştiinţei, pentru că nu acordăm atenţie actelor noastre, vine durerea, bate la poarta vieţii, pentru a ne face ascultători. Dacă am fi mai hotărâţi să învăţăm, dacă am culege cu plăcere din fiecare eveniment o învăţătură, dacă am vrea să ne asociem cu dragoste evoluţiei şi să colaborăm cu Divinitatea – în loc să ne încăpăţânăm să rezistăm şi să ne revoltăm, creşterea noastră ar fi rapidă şi fericirea mai constantă.

Vom cunoaşte măreţia vieţii când ne vom aminti de experienţele din trecut, când vom vedea legăturile care le unesc, când vom poseda înţelepciunea, când vom şti sensul profund şi scopul spiritual al evenimentelor din viaţa, de atâtea ori repetate. Aşadar, înţelepciunea este esenţa descoperirilor, cunoştinţelor şi experienţelor, distilate prin filtrul suferinţelor. Dacă am cerceta esenţa materiei noastre şi am studia neîncetat gândurile şi sentimentele noastre secrete, am vedea că cele mai multe din dureri sunt cauzate de egoismul nostru, de dorinţa arzătoare de a poseda lucruri şi fiinţe.

Egoismul este tendinţa de a strânge avere, de a face din eul nostru personal centrul universului. In spaţiu, când ne legănam pe undele eterice, spiritul ştie că suntem uniţi cu toate fiinţele, dar când această înţelegere curată este întunecată de corpul fizic pe care-l îmbrăcăm, simţul nostru de unitate se limitează la cercul strâmt al trebuinţelor şi dorinţelor noastre, tranşformându-se în egoism.

In timpul când roata vieţii şi a morţii se rostogoleşte, suntem nevoiţi să lărgim hotarele egoismului nostru individual, pentru a cuprinde în el şi familia. Vom munci pentru soţia şi copiii noştri, căci înţelegem în mod clar că ei sunt uniţi cu noi. Cu vremea, stabilim legături cu prieteni, consacrându-ne şi lor, cu aceeaşi dragoste cu care ne-am dăruit familiei noastre. Mai târziu, în acest egoism colectiv vom cuprinde naţiunea noastră şi, în fine, omenirea întreagă. Astfel, încetul cu încetul, egoismul se transfornă în altruism.

Marii Luminători ai lumii au atins acest nivel, pe care îl vom ajunge cu toţii în veacurile viitoare. Incă nu am ajuns la acest nivel sublim de spiritualitate; cu toate acestea, spiritele noastre sunt foarte bătrâne şi în adâncurile conştiinţei noastre sunt înscrise toate amintirile unui trecut trăit în alte ţări şi în alte trupuri. De multe ori am iubit, dar de multe ori, orbiţi de pasiunile noastre, în timpul furtunoaselor noastre întrupări, am urât, am luptat, am ucis, cu inima plină de mânie. De multe ori durerea ne-a sfâşiat inima la moartea trupurilor celor dragi nouă, şi cu toate acestea, mereu ne-am întâlnit cu aceste fiinţe scumpe, cu care am trăit şi lucrat în alte întrupări.

Dar în acelaşi timp, ne-am întâlnit şi cu cei pe care i-am urât, jefuit sau omorât. De aici trebuie să înţelegem că este o absurditate să-i tratăm drept păgâni pe cei care nu adoră Divinitatea în acelaşi mod ca noi, cu acelaşi ceremonial, în aceeaşi limbă şi sub acelaşi nume. In alte vieţi şi sub alte orizonturi am avut naţionalitatea şi am iubit şi venerat Divinitatea sub numele şi cultul celor pe care acum refuzăm să-i recunoaştem ca fraţi.

Ce nebunie – să-i dispreţuim pe cei mai puţin dezvoltaţi decât noi; ei sunt fraţii noştri tineri, care încep să înveţe lecţiile vieţii, cunoscute deja de noi. Ce îngustime de spirit — să-i desconsiderăm pe cei care au un trup de o culoare diferită de a noastră; pentru că şi noi am trăit în aceste rase, şi nu se ştie dacă nu ne mai mână destinul, ca trimişi ai Divinităţii, ca misionari, în mijlocul acestor fraţi ai noştri, pentru că în plan spiritual toţi oamenii sunt la fel şi toţi suntem fraţi.

Cunoscând adevărul reîntrupării, nu am mai râvni la bunurile şi însuşirile altora, nu ne-am mai mâhni că alţii au şi noi nu avem. Astfel, ce nu avem azi, în această viaţă, vom realiza în viitor cu muncă, răbdare şi încredere în puterile noastre spirituale, căci Tatăl – binecuvântat fie numele Său – oferă bogăţiile Sale celui ce stăruieşte. Nu există ţel, oricât de îndepărtat, pe care să nu-1 putem atinge prin eforturi repetate, sacrificii, renunţări, chiar dacă pentru reuşită avem nevoie de mai multe existenţe sau întrupări.