Despre iluzii

Am gasit acest clip acum cateva saptamani si nu ma mai satur sa il privesc. M-a ajutat sa inteleg ce sunt iluziile si mai ales cum sa vad in spatele iluziilor. Daca privesti doar primele 25 de secunde poti sa afirmi cu siguranta ca daca arunci bile pe un acoperis, ele vor merge pe creasta acestuia! Apoi, camera se misca si intelegi cum a fost construita iluzia pentru ochii nostri. Totul se rezuma la unghiul de observatie, sau cum  numea Castaneda in una din cartile sale, punctul de ansamblare de unde ne alegem perspectiva asupra existentei. Mi-am adus aminte de multe situatii dificile prin care am trecut si in care spuneam ca exista o singura solutie. Pana cand nu am incercat alta perspectiva asupra situatiei respective, lucrurile nu s-au imbunatatit. In cazul acestui clip, privitorul vede doar ceea ce vrea regizorul clipului. Daca el ar fi ales sa difuzeze doar primele 25 de secunde, am fi acceptat ca bilele se plimba pe crestele acoperisurilor. In acest caz, regizorul a fost binevoitor si ne-a aratat cum a construit iluzia. In viata de zi cu zi insa, noi suntem regizorii. Noi alegem punctul de perspectiva asupra existentei noastre. Poate din comoditate, poate ca nu am fost invatati sau poate ca ni s-a spus ca este imposibil, ne-am invatat sa privim viata doar din unghiurile in care am fost invatati sa o privim. Alteori, reusim sa gasim puncte noi de perspectiva si curand, fara sa ne dam seama, devenim atasati si de ele. Apoi, ochii nostri vor fi hraniti din nou cu iluzii care intotdeauna aduc suferinta cu ele. Acest clip mi-a reamintit cat de important este intotdeauna sa privesti lucrurile din perspective diferite si sunt recunoscator celui care a realizat si a distribuit acest material!

Anunțuri

Eu sunt cel mai iubit dintre pamanteni

E atata iubire in viata mea! Doamne, cum voi putea vreodata sa iti multumesc pentru cata iubire ai turnat in existenta mea? Cum voi putea vreodata sa iti multumesc pentru tot ceea ce am trait, simtit, iubit? Am acceptat iubirea in viata mea de oriunde a venit si la orice moment. Uneori, asta a insemnat pace, alteori razboi. Dar iubirii nu ii pasa catusi de putin. Atunci cand torentele ei se pornesc, iubirea calca in picioare juraminte, asteptari, atasamente, devotamente, loialitati. Nimic nu mai conteaza atunci. Absolut nimic. Ratiunea din mine incearca sa se opuna dar argumentele ei vor rezista precum castelele de nisip de la malul marii. Ratiunea din mine se teme ca nu va putea gestiona atata iubire, dar curand va intelege ca iubirea are caile ei nestiute de minte. E atata iubire in viata mea, Doamne!

De ce ne bucuram atat de mult cand rugaciunile noastre sunt ascultate?

Am scris articolul despre diferenta intre a avea incredere in Dumnezeu si a crede in Dumnezeu dar nu am mai apucat sa il comentez, am lasat cumva povestea neterminata. Alpinistul nu a avut curajul sa se lase pe mana lui Dumnezeu, s-a bucurat sa il auda. Probabil ca  egoul lui a jubilat cand a simtit ca Dumnezeu este acolo, langa el, intr-un moment crucial. Cu totii ne bucuram cand simtim ca Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Probabil ca atunci cand ne rugam, in spatele mintii noastre, in strafundurile subconstientului nostru exista teama ca rugaciunile sunt in zadar si poate chiar si credinta ca Dumnezeu de fapt si de drept nu exista. Altfel, nu imi pot explica de ce ne bucuram atat de mult cand rugaciunile noastre sunt ascultate, cand primim ceea ce am cerut. Mai nou, a aparut o moda intre jucatorii de fotbal, de a ridica mainile catre cer dupa ce au inscris un gol. Probabil ca este cu siguranta un mod de a demonstra in ochii privitorilor legatura privilegiata cu Cerul. „Rugaciunile mele chiar sunt ascultate, ale voastre, nu stiu, dar ale mele sunt. Ati vazut ce gol superb am inscris?”

Imi amintesc un banc: Un preot merge in casa unei blonde, si imediat ce intra, din colivie, o papagalita recita: <Sunt blonda si imi place sa fac sex!>. Preotul ii spune blondei: <Dati-mi mie papagalita, o duc la mine acasa, am acolo doi papagali care recita toata ziua acatiste, o dau pe brazda in cateva zile si v-o aduc inapoi!> Zis si facut. Papagalita este bagat in colivia cu cei doi papagali recitatori de acatiste si recita si ea: <Sunt blonda si imi place sa fac sex!>. Cei doi papagali se opresc din acatistul lor, se privesc si unul dintre ei spune: <Vezi?! Ti-am spus eu ca nu ne-am rugat degeaba?! >.

 

 

 

Cine crezi ca esti tu in acest Univers incat sa te asculte direct Dumnezeu?

Acum cateva zile, in loc sa public ceva interesant pe blog sau sa fac ceva util cu viata mea, m-am apucat sa polemizez despre iertarea pacatelor cu Karin pe blogul ei. La final, ea mi-a pus intrebarea din titlu, la care am reflectat cateva zile, ca sa gasesc un raspuns.

Deci, despre cine sunt eu, am mai scris candva de ziua mea. Dar cine ma cred eu ca sunt ca sa ma asculte direct Dumnezeu nu m-am gandit ca ar fi cazul sa ma gandesc vreodata. E ca in chestia cu prezumtia de nevionavatie: cineva trebuie sa dovedeasca ca tu esti vinovat si nu tu trebuie dovedesti ca esti nevinovat.

Asa ca ar trebui sa pun intrebarea invers: Cine crezi tu ca sunt incat Dumnezeu sa nu ma asculte direct? De ce este nevoie de intermediari in relatia cu Dumnezeu? Nu ne-a invatat Iisus sa ne rugam Tatalui, in cuvinte atat de simple si de puternice? Deci, de ce nu m-ar asculta Dumnezeu, Tatal, direct pe mine?

Dar, ca sa nu ramana intrebari fara raspuns, astazi am decis sa imi divulg titlurile mele oficiale:

Viorel Mihai, THMAE – The Happiest Man Alive Ever!

Viorel Mihai, GFC. God’s Favorite Child

Diplomele care atesta aceste titluri sunt recunoscute in tot Universul, le am la mine in birou, nu le pot scana, asa ca o s ava rog sa ma credeti pe cuvant! Sa aveti o zi  minunata

Ganduri la rasarit de soare

In seara aceasta am sa scriu despre oameni deosebiti, care m-au impresionat profund. I-am intalnit dimineata, la rasarit de soare, pe plaja. Iesisem in graba sa rezerv doua sezlonguri si trecusem in fuga pe langa ei. Grabit sa arunc prosopul pe sezlong, am onservat doar o mama care isi tinea copilul in brate, invelit cu prosoape. Dupa cateva minute in care savuram frumusetea rasaritului de soare pe fondul valurilor linistite, am observat ca fetita din bratele mamei avea probleme de respiratie si dupa alte cateva minute am vazut tabloul complet: o fetita cam de 10 ani cu grave probleme neurologice, de respiratie. Nu putea sta in picioare, nu putea vorbi, respira cu greu. Avea gura aproape permanent deschisa, ca intr-o sete imensa de aer. Incercand sa isi procure aerul, scotea sunete care la inceput te speriau binisor. Nu mai conteaza cand au aparut problemele, oricum, nu am reusit, nici macar nu am incercat sa intru in dialog cu mama fetitei.  Peste ceva timp, a aparut si tatal fetitei, a preluat si el din ingrijirea fetitei. A luat-o in brate si a plimbat-o pe malul marii, a mangaiat-o pe par si i-a cantat.

Am ramas fara cuvinte in fata acestui tablou. Nu pot cuprinde in cuvinte admiratia si respectul pe care il port lor si tuturor parintilor care nu isi abandoneaza copiii, oricat de grave ar fi problemele lor. Chiar daca nu isi vor auzi niciodata numele strigat din gura lor, chiar daca nu ii vor vedea niciodata mergand pe picioarele lor, acesti oameni nu abdica de la rolul de parinti, de la misiunea lor. In aceeasi masura, nu ii judec si nu ii condamn nici pe cei care renunta, care nu pot sa faca fata la ingrijirea unui copil cu asemenea probleme. Foarte probabil, as proceda la fel, nu cred ca sunt atat de puternic sa ingrijesc un copil atat de bolnav.